Ai grijă, ți-o ia altul!
Astăzi nu voi vorbi despre absurzii bărbați, disperați că soțiile lor i-ar putea, dacă nu părăsi, oricum înșela în orice moment. Asta e deja patologie și credeți-mă că știu bine ce spun: există astfel de specimene, așa cum a existat și în viața mea o lungă perioadă în care orice invitat bărbat din emisiunile mele, devenea un potențial suspect, deseori rival de temut pentru cel oficial, din acte. Dar, cum spuneam, nu ma voi referi la acești frustrați, într-atât de nesiguri pe ei, încât își țin nevestele într-o teroare continuă. Ci la ceilalți – destui și ei – care, în aroganța lor de burice ale pământului, se simt stăpâni deplini pe femeile din dotare, se cred de nepărăsit, unici și infailibili și care, în virtutea acestei bezmetice credințe, își chinuie și își umilesc la nesfârșit soțiile, fiind siguri că acestea nu vor cuteza niciodată să se desprindă de ei, pe principiul “cine le mai ia?”.
Mi-au trecut prin preajmă destui astfel de neghiobi. Mi-au plâns pe umăr destule jumătăți de viață ale unor astfel de încrezuți și înfumurați, care fie că erau ( sau se credeau!) din cale-afară de frumoși și potenți, fie aveau o situație financiară mai mult decât confortabilă, se comportau cu femeia de lângă ei ca și cu o textilă, neratând niciun prilej să o violenteze , dacă nu fizic, măcar verbal. Bine, nici ele nu aveau toate țiglele pe casă, dacă mă întrebați. Ce dacă nu arăți precum Claudia Schiffer sau Valentina Pelinel? Ce dacă nu ai mintea Mariei Curie sau banii Cameliei Voiculescu? Oare ești mai puțin om,dacă nu faci parte din topuri? Unde este stima de sine? Cum poți accepta ca un ghiolban care, până la urmă, nu te-a câștigat la belciuge, să se poarte cu tine precum stâpânii de sclavi pe plantațiile de bumbac sau cafea? De ce să-i tolerezi, la nesfârșit, gărgăunii din cap, în numele cărora tu însăți nu mai ai nume, ci ești ba vacă, ba proastă, ba tută, ba “pleacă dracului de-aici, nu vezi că mă uit la meci?” …Iar tu, umilă, pleci dracului de acolo, dar numai până-n camera de alături,unde-ți plâng copiii, sau în bucătărie, unde-ți dă mâncarea în foc, căci tot la el te vei întoarce, să-i speli, să-i calci și să-i stai capră, pentru că, nu-i așa? a reușit să-ți bage în cap – picătură chinezească! – că ești bătrână deja, urâtă, proastă, că nimeni nu te va lua niciodată ( nu uita, ai și copii “atârnați de gât”!) , așa că șansa ta la fericire depinde de el și numai de el. Iar tu ajungi să crezi toate astea, să te vezi până și în oglindă hidoasă, să te simți săracă, neputincioasă, incapabilă de a te descurca singură, dependentă așadar de el, până la ultima suflare. A ta. Căci tu vei pieri înaintea lui. De fapt, ești pierită demult, nu mai ești un suflet, ești o umbră, gravitând în jurul unui soare fals, care te ucide sistematic, zi de zi, cu săgețile sale de foc.
Am avut un exemplu foarte aproape de mine, cu ani în urmă: un nemernic care-și teroriza soția 24 de ore din 24, cu toate că nu văzusem femeie mai docilă, mai devotată și mai adânc iubitoare decât a lui. O exploata și o umilea fără milă și ori de câte ori femeia se răzvrătea, șoptindu-i cu jumătate de gură că o să-l părăsească, urma invariabil nemiloasa lui replică ” Cine naiba te mai ia, toanto? Ești urâtă, proastă și mai ai și doi copii de gât! ” Cu acest pumn în gură își ducea nefericita viața de la o zi la alta, tot sperând în adâncul sufletului său că va apărea acel deus ex machina care s-o desprindă din acest coșmar. Și…, într-un târziu a apărut! A apărut sub forma unui om de afaceri francez, venit cu treburi prin România, pe care l-a cunoscut absolut întâmplator și caruia i-a căzut cu un tronc atât de mare, încât..în nici un an, era deja cu ambii copii la Paris, ea – iubită și respectată, lucrând într-un spital de top ( era asistentă medicală) , copiii – la o școală bună, iar fraierul (fost) – rămas cu buza umflată și degetele întinse spre el ale celor din jur.
Deci, dragele mele, nu mai credeți oglinzile care confirmă spusele unor soți netrebnici și nerecunoscători! Nu sunteți nici urâte, nici proaste și în niciun caz de lepădat! Nu acceptați să fiți îngenuncheate de monumentele de nerecunoștință de lângă voi, cărora v-ați dedicat cei mai frumoși ani ai vieții voastre. Îndreptați-vă spinarea, ridicați-vă privirea, împotriviți-vă morții lente la care aceștia vă condamnă și fiți sigure că, undeva, pe lumea asta, se află pus deoparte și vă așteaptă cuminte omul bun care vi se cuvine. Curaj!
Comentează