Povestea mea

Respiraţie bouche à bouche

 

Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu, Vasile Dan şi Alex Ştefănescu – aceasta a fost componenţa grupului de scriitori care în 2001 a plecat într-o vizită în China. Călătoria cu avionul până la Beijing – cu escală la Baku – a durat unsprezece ore. Călătorea cu noi, în cală, şi un sicriu, cu un mort în el, ceea ce unora li s-a părut de rău augur.
În capitala Chinei ni s-a pus la dispoziţie un microbuz pe care scria, cu litere mari, „oaspeţi ai guvernului chinez” (bineînţeles, în chineză). Aşa se face că poliţiştii din intersecţii ne salutau şi ne dădeau prompt prioritate, indiferent de culoarea semaforului sau semnele de circulaţie. Eugen Uricaru îşi dorea foarte mult să ajungem în Tibet (citindu-i romanele publicate ulterior am înţeles de ce). Dar autorităţile, cu o fermitate exprimată politicos, nu ne-au lăsat să ajungem acolo. Am ajuns, însă, într-o mică localitate din apropierea Tibetului, străbătută de pârâuri de munte, peste care se arcuiau poduri de lemn, cu balustrade delicat traforate şi colivii cu papagali atârnate de stâlpişori de bambus. Casele, de piatră măruntă, cu acoperişuri multicolore şi ferestre strâmbe, erau şi ele pitoreşti. Oricum (eu, cel puţin), nu înţelegeam nimic din stilul de viaţă al localnicilor.
În piaţa centrală a micii aşezări (piaţă pătrată şi oarecum asemănătoare cu cele din oraşele transilvănene) existau bănci de piatră, şlefuite de-a lungul anilor de intemperii şi poate de fundurile (de domnişoare chinezoaice, mă gândeam eu visător) care stătuseră pe ele. Acolo, în soarele de amiază, ne-am făcut reciproc fotografii. Trecătorii nu se mirau (au şi ei pasiunea, chiar mania fotografiatului). Îi amuzau însă figurile noastre de europeni (ei nu ne numesc „albi”, ci „nasuri mari”, pentru că nasurile noastre par foarte proeminente în comparaţie cu cele turtite ale lor).
Era o căldură umedă. În zare se vedea Muntele de Jad. Deodată, lui Cornel Ungureanu i s-a făcut rău. Pământiu la faţă, a căzut într-o rână, apoi s-a lăsat pe spate, lent şi (aparent) definitiv, ca şi cum ar fi fost lovit de apoplexie. Ne-am speriat cu toţii, groaznic. Eram complet nepregătiţi. Nu ştiam ce trebuie să facem într-o asemenea situaţie. Exact în acel moment de inacţiune deznădăjduită din partea noastră, de undeva, nu ştiu de unde, şi-a făcut apariţia o femeie tânără și frumoasă, cu păr lung, care a luat repede şi energic primele măsuri de resuscitare a celui căzut. Pe mine m-a trimis să procur o bucată de zahăr. Ceilalţi au primit şi ei ceva de făcut. Necunoscuta – care vorbea franceza – s-a aplecat asupra lui Cornel Ungureanu şi a început să-l sărute (aşa am crezut în primul moment, astfel încât mi-a trecut prin cap să leşin şi eu), de fapt, să-i facă respiraţie artificială bouche à bouche. În numai câteva minute prietenul nostru şi-a revenit. Iar necunoscuta, pe care am fi vrut să o sărbătorim la un restaurant sau măcar să-i oferim un buchet de flori, s-a făcut nevăzută.
Am aflat, ulterior, că era nu o zână, ci o tânără din Franţa care tocmai terminase facultatea de medicină şi călătorea singură prin ţări îndepărtate ca si ajute pe cei care ar avea eventual nevoie de ea. Amintirea ei ne-a rămas tuturor în suflet ca un parfum de flori de liliac.
La întoarcerea în România Cornel Ungureanu a scris şi a publicat o carte cu titlul A muri în Tibet.

*
În China aproape totul m-a uimit (aș putea scrie o carte despre uimitoarele descoperiri pe care le-am făcut acolo), dar un loc aparte ocupă în amintirile mele un obicei straniu. În apropiere de Tibet, în munți, există o prăpastie înfiorătoare, în care se aruncă pentru a se sinucide perechile de îndrăgostiți care nu sunt lăsate de familiile lor să se căsătorească. Nefericiții îndrăgostiți ‒ sute de Romeo și Julieta în variantă chineză ‒ vin din toată China ca să se arunce în acea prăpastie. O lege nescrisă stabilește să se omoare maximum o pereche pe zi, astfel încât candidații la sinucidere sunt nevoiți uneori să aștepte în corturi să le vină rândul.
M-am dus și eu până la marginea hăului și m-am uitat în adâncul lui. Mi-am imaginat atunci nu momentul momentul groaznic al sinuciderii, ci fericirea de a fi îndrăgostit.

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.