Bombănelile Marinei Editoriale

Puteau fi mama sau tata….

 

Putea fi mama. Sau tata. Sau unul din copii, fratele, un prieten drag sau pur și simplu un om bun, pe care-l cunoșteam.

Proaspăt operați. La șold, la umăr, la genunchi, sau, și mai grav, la coloană. Zăceau, încremeniți pe patul de spital, facandu-și stagiul de după bisturiu, luptându-se cu dureri atroce, amintindu-și de vremurile bune și întrebându-se cand vor fi, din nou, teferi. Le răspundeau șoptit, celor de acasă care-i tot tulburau, la telefon, cu veșnica întrebare : “Cum te simți?” . ”Bine…” – venea tremurat răspunsul lor, încercând să-i protejeze pe cei dragi..

Și, iată, la ceas de seară, liniștea ( un fel de a spune, pentru un om proaspăt ieșit din  sala de operații) le este dată peste cap. Un ordin scurt, la fel de scurt, cum pare-se, a fost  gândit, așează, pe recuperarea lor, pe revenirea la viață, un verdict crunt : trebuie să fie mutați urgent la un alt spital. Pe acesta li-l confiscă COVID-ul… 

Și începe nebunia generală. Odată cu lăsarea întunericului și a mercurului în termometre, o vânzoleală de nedescris pune stăpânire pe Spitalul Foișor. Pe curtea sa. Ambulanțele se îngrămădesc, înghițind, pe ușile din spate, deznădejdea unor pacienți orizontali, care nu înțeleg ce li se întâmplă;  aparținători veniți val-vârtej de la casele lor ( nu întotdeauna din București), pentru a și-i lua acasă pe  cei aflați oarecum într-o stare “mai bună” ; viermuială de asistenți, brancardieri, reporteri insistenți care vor să arate lumii întregi că sfârșitul îi e pe aproape… Privesc oripilată la televizor trupurile întinse pe tărgi, avându-și feliile betege împachetate în gipsuri și bandaje…Putea fi mama, putea fi tata… Medicii nu se văd. Le intuiesc disperarea ascunsă prin holurile spitalului, unde probabil își consumă neputincioși înfrângerea avută în disputa care înțeleg că avusese loc, ziua, cu autoritățile, cu decizia lor neașteptată…Niciun medic cu scaun la cap nu poate admite să-și pună în pericol pacienții, din cauza unei hotărâri halucinante, luată de oameni fără suflet și minte, mulți dintre ei neavând nicio legătură cu juramântul lui Hipocrate. Îl cunosc bine pe dr. Cristian Stoica , managerul spitalului, și pot băga în foc toate mâinile planetei : omul acesta cred că a murit de 10 ori, cât a avut loc acel nevăzut nouă război cu decidenții…

…între timp, televizorul îmi aduce-n casă imagini dramatice, demne de un Oscar oferit unei pelicule care îmbracă realitatea în culorile ficțiunii. Doar că nu e ficțiune…Oamenii aceștia, proaspăt trecuți printr-o traumă fizică și emoțională, sunt aruncați într-o alta, cu ușurința cu care muti piesele pe o tablă de șah. Doar că acolo mai trebuie să și gândești….Trupurile acestor nefericiți continuă să defileze, în frigul nopții, manipulate într-o goana nebuna, din căldura spitalului, într-o ambulanță grăbită, care nu se știe unde-i va deversa…Se rostesc cuvinte grave, în comentariile reporterilor de la toate televiziunile :”genocid”, “umilință”, “batjocură”, “nazism”, “jos”. Cuvantul “jos” este un leit-motiv și nu se referă deloc la coborârea, in curte,  a zecilor de pacienți din paturile spitalului unde au venit cu încredere, pentru a fi îngrijiți…

    Nu sunt un om absurd. Și nu sunt o extremistă. Înțeleg perfect că de un an încoace, că omenirea se confruntă cu un dezastru neașteptat , care a luat-o morin surprindere și care se dovedește extrem de greu de gestionat , mai cu seamă pentru oameni nepregătiți. Înțeleg perfect că  nimic nu poate fi mai dificil, decât să iei decizia care să-i mulțumească pe toți și care să minimizeze efectele negative ale blestematei molime, trimisă pe pământ să ne împuțineze. Un singur lucru le cer celor care se adună în birourile lor confortabile pentru a hotărâ soarta unui popor și așa îngenuncheat de neșansă : să fie EMPATICI. Să le pese de oameni. Să se gândească fără încetare că toți cei ce figurează în statisticile și deciziile lor, le-ar putea fi copii , frați, tați sau chiar mamele, în pântecele carora au prins viață…

 

P.S. De la sărmanii operați, mutați precum niște saci, din patul de spital, în ambulanțe, și cei fără suflare, înghesuiți în sacii negri de pastic, cu fermoar, nu e decât un pas…

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : VEDIXIN MAX