banner marshal garden
Best seller Timp liber

“Profesorul” Adinei Mandalac – cartea născută în urma unui vis

Pe Adina Mandalac am cunoscut-o întâmplător, la un eveniment cultural . Mi-a părut o femeie frumoasă, plină de viață, iar dialogul nostru fugar a fost suficient ca să constat că e un om citit, înțelept. Cu “vorbele la el”. Mai apoi am aflat că e scriitoare, că are câteva cărți publicate ( am și primit, ulterior, cateva dintre ele) , că “nașul ei literar” a fost , culmea! mentorul meu în ale scrisului – poetul Lucian Avramescu – și că distinsa noastră autoare a fondat chiar și un ziar ( “Azi, la Mizil”) . Apoi m-am împrietenit cu Adina pe Facebook și am fost părtașă, luni bune, la gandurile sale, încredințate

sdr
prietenilor virtuali.
Într-o bună zi, nu demult, am primit, la Registratura TVR un plic, conținând o carte. Cea mai nouă apariție a Adinei Mandalac – “Profesorul.” Auzisem de ea ( Editura ALL o recomandă ca fiind “o poveste tulburătoare despre întâlnirea dintre iluziile pe care ni le țesem și foarfeca realității”.) Am citit și cateva cronici extrem de favorabile, care m-au și îndemnat de altfel s-o citesc. Și am citit-o pe nerăsuflate, regăsit în ea felii din propriile mele simțiri, fragmente din realitatea în care cu toții ne zbatem, suferind, iubind, sperand, cu nuanțe diferite care ne deosebesc… Am urmarit-o, în tacere, pe eroina cărtii, în frământările sale , generate de boala și apoi pierderea mamei sale, de dragostea nesfârșită pentru medicul de spital (“ El este, de fapt, “Profesorul” și nicidecum un dascăl de la catedră din trecutul autoarei, cum am crezut initial, apoi de propria cumpănă, legată de insinuarea, în viața sa, a unei boli nemiloase….M-am întristat, înțelegandu-i prea bine chinurile iubirii sale la distanță, iubire nefinalizată în felul dorit de noi, femeile, dar neoprită totuși de trecerea anilor.
Romanul Adinei Mandalac s-a citit de la sine, iar primul lucru pe care l-am făcut, după ce am ajuns la punctul final, a fost să schimb cateva cuvinte cu autoarea…Și…a rezultat interviul de mai jos:

Marina Almășan : – Caracterizați-vă , în două cuvinte!

Adina Mandalac : Pe cât de ușor îmi este să vorbesc despre noul meu roman, pe atât de incomod îmi este să vorbesc despre mine fiind o persoană care o iau mereu de la capăt…pentru că vreau să las în urma mea o lume cu o idee mai bună despre viață și despre iubire.

Marina Almășan – Fiecare carte are povestea ei. Nu întotdeauna cititorii au acces la ea. Profit de faptul că vă cunosc și vă întreb cand și cum a luat naștere cartea dvs?

dav
Adina Mandalac : – Această carte a fost scrisă în amintirea mamei mele. În jurul întâmplărilor petrecute alături de ea, am țesut o poveste tristă dar brodată cu iubire, cu fapte imaginare și croite fix pe gustul cititorilor mei(aflându-mă la cel de-al 4-lea roman de acest gen).Această carte s-a născut în urma unui vis. Precum Martin Luther King, voi spune ”am avut un vis”. M-am trezit într-o dimineață de care nu vreau să-mi amintesc, într-un loc neobișnuit, înconjurată de medici și asistente. Acel vis a fost punctul de plecare al romanului, iar eu am țesut așa cum am mai spus, broderia în jurul lui. Poate de aceea am scris ca Moto versurile care aparțin unui prieten drag Teodor Morar:”De-atâta dor ce mă străbate/Iubitul meu, mă simt un zbor/Îți dăruiesc din mine-o carte/Așa, prin tine…eu nu mor”!
Marina Almășan : – “Profesorul”…există în realitate?

Adina Mandalac : – Nu am scris având un personaj real în fața mea, nu am avut niciun plan, nu scriu despre ceea ce se cere pe piața actuală de carte, nu scriu la comandă ci scriu exclusiv doar despre ceea ce simt. Vreau ca mesajul meu să ajungă nealterat la cei care vor să-l audă, la familia mea în care includ și cititorii fideli. Un vis este un început de roman, este ceva extraordinar care se vrea ieșit la lumină prin mine și totdeauna m-am bucurat de zborul meu mai ales când am ajuns la destinație. Deci….acest roman este o ficțiune care dacă Dumnezeu mă va ajuta, va urma cu Vol II undeva prin vara anului următor.
Marina Almășan : – De ce acest titlu ”Profesorul„?
Adina Mandalac : – Deoarece am dorit să atrag atenția oamenilor asupra importanței pe care o are trecutul și oamenii de lângă noi. Dacă vom compara viața unui om cu o casă, privindu-i temelia îi vom afla trecutul și în cazul în care temelia este șubredă toată casa se poate prăbuși oricând…La fel și viața unui om…Sigur că m-a influențat și faptul că draga mea mamă a fost pacienta unui medic profesionist din București, dar atât. De aici a plecat întreaga acțiune, folosindu-mă de talentul meu scriitoricesc (au spus-o alții, nu eu) dar mai ales de imaginație. În splendidă solitudine cu Ana, mă identific cu lupul, acest animal reprezentând o metaforă vie a minții detașate de spiritul de grup, un simbol arhetipal al libertății, al autenticității, dar și al umbrei. Calea lupului este chiar calea sau puntea pe care mă aflu mergând de când mă știu către aflarea menirii personale, străbătând un drum anevoios, până când am constatat că tot ceea ce mi-a mai rămas sunt doar eu.

Marina Almășan : – Deci, până la urmă, este prezenta Adina Mandalac în paginile cărtii sale?
Adina Mandalac : – Sigur că personajele nu-mi poartă numele dar ele sunt pygmalionii mei. Asta nu înseamnă că fiecare roman conține povestea mea reală, oamenii așa tind să creadă. Dar nu poți trăi în mai multe povești și nici în mai multe locuri deodată și nu poți iubi cu aceeași intensitate și motivație în același timp mai multe persoane…În fond, numai cititorul poate exprima ce simte și ce crede în momentul lecturării.
Marina Almășan : – Ce alte elemene de originalitate contine noul dvs roman?

Adina Mandalac : – O provocare a fost inserarea între capitolele romanului a poemelor-semne de carte ale Mihaelei Borzea, o tânără poetă care scrie cu condeiul înmuiat în inimă. Citindu-le, îți cresc aripi până la cer și revii asupra versurilor dumnezeiești cu speranța că acestea nu se vor termina niciodată.

Marina Almășan : – Scriitorii își găsesc sursa de inspirație în cele mai neașteptate locuri. La dvs cum s-a întâmplat?
Adina Mandalac : – Nu am avut decât foarte puține surse de inspirație. Pe mine mă inspiră tot ce mișcă în jurul meu și până la urmă acesta este scrisul, nu-i așa? Să vezi ceva magnific în același loc în care altul nu vede nimic interesant; să poți descrie cu măiestrie lucruri simple, să cauți frumosul asemenea lui Arghezi în bube și mucigaiuri. Iubesc oamenii și mă fascinează atunci când îi observ cu acuratețe dar mai ales atunci când pot construi personaje complexe în romanele mele.

Femei de 10 pe Facebook