Foto : Elena Cristescu
Eu zic că uneori trebuie să mai fim și sinceri, în viață. Și să nu fim snobi. Să ne arătăm așa cum suntem, de fapt : nu întotdeauna frumoși și aranjați, nu mereu inteligenți și atoateștiutori. A-ți recunoaște limitele înseamnă a fi corect, curajos dar, mai ales, a nu fi prefăcut și plin de tine. Oamenii s-au obișnuit să facă mereu pe deștepții, deși unii dintre ei sunt proști grămadă!
…Astăzi voi fi cinstită și voi înghesui în acest episod toată sinceritatea mea.
Treaba stă cam așa : pe când șederea noastră la Copenhaga se apropia de finalul său apoteotic și ajunseserăm să știm cam totul despre această țară fabuloasă – cât de mare și evoluată este, cum îi sunt locuitorii, cu ce se îndeletnicesc, ce mănâncă, de ce pedalează în neștire, care le este istoria și la ce visează, etc, HOP! și, în ultima zi, filmul s-a rupt! Am ajuns într-un loc în care , brusc, ne-am simțit amândouă total “pe dinafară”. De aici înainte voi vorbi doar în numele meu, Elena își va manifesta opiniile separat, pe propria pagină, dacă va considera de cuviință.
Așadar, astăzi pe lista noastră de “must seen”-uri figura “Copenhagen Contemporary” – unul din cele mai importante spații expoziționale de artă din Scandinavia, construit în halele fostei companii de construcții navale B&W. 7000 de metri pătrați de hale industriale au intrat “pe mâna” celor mai strălucitoare staruri in ale artei din întreaga lume, expoziții de răsunet având loc aici, periodic. Pentru a fi si mai atractiv, teritoriul ( aflat deloc aproape de centrul orașului), abundă în restaurante gourmet si alte spații private, ce le oferă tinerilor Copenhagăi nenumarate atracții : saloane de spa, zone de schiat și patinat, scufundări în mare, piețe de vechituri, festivaluri de teatru și muzică. Începând cu finele anului trecut și până spre septembrie al acestui an, la Copenhaga Contemporary vizitatorii au primit o nouă provocare : expoziția “Light and Space” – in traducere liberă “Lumină și Spațiu” . Pentru prima oară în Europa, Copenhaga Contemporary a îmbrăcat 5000 de metri pătrați cu aducerea laolaltă a unor artiști faimoși din întreaga lume, aceștia reprezentând mișcarea artistică de origine americană, cunoscută sub denumirea “Lumină și Spațiu” . Selectez din lista de nume celebre….de care mărturisesc că personal n-am auzit niciodată : James Turrell, Doug Wheeler, Helen Pashgian, Robert Irwin, Larry Bell, Bruce Nauman, Mary Corse , carora li se adaugă multi alți artiști contemporani, inspirați de pionieratul acestui curent în artă, cum ar fi Anish Kapoor, Olafur Eliasson, and Jeppe Hein. Până aici am citat din broșura expozitiei. Tot potrivit ei, ceea ce vom vedea – citez – ne va inspira să ne folosim toate simturile . Cică “ interiorul nostru este locul unde se întâmplă minunile”. Buuun! – zic, îmi pregătesc toate simțurile, îmi lustruiesc interiorul și , cu toată deschiderea și buna credintă de care suntem în stare, intrăm în Expoziția pe care cu greu o descoperim, cu ajutorul unei aplicații deja epuizate în aceasta săptămână de documentare, pe acest teritoriu uriaș și auster, care îmi amintește întrucâtva de cel al fostelor uzine “23 august”.
…Poza de rigoare la intrare, după care, iată-ne la Casa de bilete. Legitimația internațională de presă iși face și aici datoria și ni se înmânează broșura fermecată de la orice întrare in Muzeu, plus o bentiță inscripționată fosforescent “Light and Space” și pe care , de o vom lega la mână în chip de brățară , ne va oferi gratuitate la toate expozițiile ce se vor organiza aici timp de un an întreg. Adică, din punctul nostru de vedere, o brățară frumoasă, dar inutilă. O fotografiem însă și pornim încrezătoare spre expoziția care se anunță a fi una cât se poate de inedită.
Ineditul ne pocnește încă din prima sală, în care un perete întreg este acoperit de un joc de tuburi arzande de neon, așezate oarecum haotic. Este operă de artă însă. Una stralucitoare. Numele autorului nu-mi spune nimic, așa că Elena ridică din umeri, ma pozează in compania neoanelor, după care ne mutăm atenția spre roata din poliester negru, lipită pe zidul de vis-a-vis. O privesc tâmp, încercând să înțeleg gandirea lui Fred Eversley ( o fi același Fred, din Epoca de piatra, colegul lui Barney?) . Pe bilețelul aferent, titlul spune totul și aduce lumină în mintea mea înegurată : “Unititled”. Adică, în traducere liberă, “fără titlu”. Înghit în sec, îi aplic eu însămi un titlu în gand și merg mai departe. …
Wow! Sala următoare e ceva mai colorată, chiar dacă la fel de greu de înteles. Dar măcar pozele vor ieși frumoase! Conștiincioasă, Elena face click după click ; n-o întreb ce înțelege ea din ceea ce vede, pentru că privirea ei spune totul. Cum numitorul comun al derutei pune stăpânire pe noi, dau să citesc etichetele. O prezentare generală a sălii în care ne aflăm vorbește despre boom-ul industrial al Americii anilor ‘60, care a generat noi si noi materiale pentru artiștii dornici să-și investească talentul în a lucra cu acestea, colaborând strâns cu inginerii vremii. Facem câteva poze cu năstrușniciile născute din această colaborare. Culorile, repet, sunt frumoase, formele – perfecte , titlurile lucrărilor nu vi le spun, ca să nu vă bag și mai mult în ceață. Și pentru că tot se pregătește Elena să plece la mare, odată întoarsă acasă, o fotografiez lângă un exponat care aduce a saltea de plajă…
… N-am înțeles mare lucru, așadar, deci ne-am calificat să trecem la “next level”. Aici ni se indică faptul că mișcarea este esențială pentru a înțelege unele din operele de artă expuse în această sală. Mișcarea noastră adică, în jurul lor. Cică așa vom vedea opera în integralitatea ei și o vom întelege mai bine, constantând cum , în funcție de mișcarea noastră, se schimbă lumina, culorile, umbrele… Ce a urmat, e lesne de imaginat : am început să ne mișcăm în jurul exponatelor, doar-doar om înțelege ceva… Dar nu mișcarea haotică ne-a facut să amețim, ci întâlnirea cu noile opere de artă din noua încăpere…
….Pe zidul impecabil de alb al expozitiei atârnă două pătrate, albe și ele. Sunt rezultatul bogatei imaginații a artistei Mary Corse, care și-a intitulat opera “Fără titlu”. Lipsa de imaginație cred că este trăsătura sa definitorie, Mary neștiind nici cum să-și numească “pruncul” , și nici cu ce să umple cele două forme imaculate. Câte lucruri frumoase aș fi putut să pun eu pe ele, dacă aș fi avut la îndemână o bidinea sau măcar un spray colorat!…
…În 1993, Anish Kapoor a semnat o lucrare – epocală, cred – intitulată semnificativ : “Gol” ( Void) : pătratul acesta negru-tuci , perfect integrat în zidul alb, este lucrarea acestui faimos Kapoor, urmaș probabil al altui artist, de care însă am auzit până și eu, prin copilărie, pe când la TVR rulau filme indiene….Trag cu ochiul spre Elena, care, entuziasmată de cele văzute, se manifestă într-un mod atipic, straniu. O surprind, cu telefonul mobil, într-un moment de maximă euforie. Sper să n-o ia razna, sărăcuța, că rămân fără fotoreporter și mai avem de vizitat pe ziua de azi fregata din timpul Războiului Rece! …
…Sala urmatoare are un debut ușor erotic : un tânăr cu ecuson, prăvălit pe un scaun, privește pierdut către un covor din plastic, acoperit cu o mare de denivelari ce au alura unor sâni de adolescentă, aflați așadar în creștere. Probabil asta așteaptă și tânărul, a carui privire încerc s-o traduc , cu ajutorul unui dicționar de artă : “- Ce naiba caut eu aici?” – pare a spune dolofanul urmaș al vikingilor… Cred că a fost pus să vegheze la respectarea indicatorului “Nu atingeți exponatele!”. În acest punct al expoziției, tentația este, cred, maximă!
…”Ce anume căutăm aici?” – ne spunem și noi în gând și până să gasim răspunsul, încercam să găsim titlul îngrămădelii de figuri geometrice colorate, strecurate în pătratele albe ce acoperă un întreg perete de expoziție. Titlul îl găsesc dar îl uit instantaneu, în momentul în care o altă “operă de artă” mă descompune în câteva zeci de alte Marine , unele cu capul în jos și, evident, picioarele în sus ( noroc că am fost inspirată și mi-am luat pantaloni!) . Îi multumesc, în gând, lui Olafur Eliasson pentru această capodoperă, pe care și-a intitulat-o “Your star house” – casa mea de star, adică. Deja mă simt mult mai bine!
…Eiiii, dar iată că imaginația creatorilor de artă nu are limite! ( Si nici cea a edililor expoziției! )
La intrarea într-o micuță încăpere ni se solicită încălțarea unor papuci protectori și suntem avertizate de o duduie străvezie că vom pătrunde intr-o cameră perfect întunecată ( oricum era deja demult întuneric în mintea mea! ) , unde nu avem voie să folosim nici măcar telefoanele mobile, ca să nu stricăm bunătate de întuneric, acesta făcând parte din conceptul artistului. Mai mult : va trebui să rezistăm, în acest intuneric perfect, preț de câteva minute, după care retina noastră va începe, cică, să ne ofere diferite imagini, in funcție de comenzile creierului. “-Eu aș vrea una cu Brad Pitt!” – îndrăznesc o comandă. Duduia de la intrare râde forțat, deși eu nu glumisem deloc!
…In interior aștept să dispară acea voce care vorbește singură și denota că nu suntem numai noi în “conserva de întuneric” . Doamna – în etate, judecând după voce – nimerește cu greu ieșirea, după care scot pe furiș prohibitul mobil și îmi fotografiez brățara fosforescentă. Singura dovadă că mă aflu în interiorul acestei opere de artă. Ecranul luminat al telefonului mă ajută s-o vad și pe săraca Elena, care nici ea nu se simte mai bine. Aproape că am remușcări ca am adus-o până aici, schimbând succesiv 4 mijloace de transport.
… Ecranul telefonului se stinge, mai stam câteva minute în încăperea care este mai mică decât baia mea de acasă, până simțim ca doamna de la intrare vine în recunoaștere, să vadă dacă nu cumva am leșinat, înăuntru. “ – Suntem ok, doar că…tot așteptăm să vedem ceea ce ne-ați spus și…nimic! “ – îi explic. Nu-i place ce aude. Găsește o explicație în faptul că n-am stat încă destul , deși o suspectez că ne-a inclus în categoria acelor profani pe care arta nu-i mișcă deloc…Îi multumim frumos, și intrăm, tot în papucii de pânză, în sala urmatoare, singura care ne smulge o reacție de plăcută surprindere . Pătrundem intr-o sferă albă uriașă, într-o atmosferă stranie, nepământeană, dar care chiar ne crează o oarecare emoție, dintr-acelea pe care te aștepți să ți le inducă întâlnirile cu arta adevărată, indiferent de secolul și maniera in care a fost creată de artist… Nu știu de ce, în pozele pe care i le fac Elenei, culoarea albă, impecabilă, a devenit albăstruie. E cazul să-mi schimb telefonul?… În timp ce ne dăm jos, la ieșire, papucii de pânză, căutăm bilețelul cu explicații pentru ceea ce tocmai am văzut. Aflăm titlul spectaculos al “operei de artă” : LC 71 NY DZ 23 DW. Aha! …🤔🤔🤔
…O scară metalică ne duce la etajul superior. Urcăm cu emoție. Nu, scara pare solidă, emoția anticipează de fapt minunătiile pe care ne așteptăm să le găsim la acest nou nivel. Dar dacă și scara galbenă precum lămâia e , de fapt, una din lucrările muzeului?!? Preventiv, deși nu identificăm niciun bilețel aferent, Elena îmi face o fotografie…
…Iată-ne sus. Începutul e promițător : intrăm în universul lui James Turell. Cum? N-ați auzit de el?!? Este o figură centrală în curentul “Lumină și Spațiu” din zilele noastre!! Și uite-așa aflu că artistul – generația mea! – și-a cumpărat cu ceva timp în urmă …un vulcan din Arizona – tinerel -numai 400.000 ani! – acesta devenindu-i sursă de inspirație artistică. Asta după ce l-a botezat cu numele de “Roden Crater”. Ce lume ciudată! Unii-și cumpără pudeli, altii – vulcani! Iar apoi se apucâ să-i picteze…
…Salt , din craterul vulcanului, în încăperea limitrofă : un spatiu uriaș, asemănător unei mansarde și care înțeleg că ii este destinat tinerei celor mai tineri vizitatori. Așa le trebuie : să se obișnuiască de mici cu lumea nebună în care trăim! … Câteva bazine cu fugurine LEGO ( brand național danez) se învecinează cu câteva pâlcuri de construcții finalizate deja, de catre …de cine?!? din piesele respective. Nu găsesc eticheta, dar deduc că etajul este unul interactiv, căci unii vizitatori s-au și apucat sa construiască ei înșiși din piesele de LEGO revărsate în bazine și jgheaburi. Toți executanții sunt trecuți de a doua tinerețe…Or fi auzit și ei de concluzia lui Brâncuși al nostru : cand nu mai suntem copii, suntem morți demult! …Într-o incintă alăturată, îndărătul unui geam de sticlă pare că s-a spart conducta cu copii : un mic atelier de creație a pus la treabă o puzderie de școlari aduși, probabil ca pedeapsă, la Contemporary. Sau…poate că e vorba de copii geniali, viitori expozanți la Contemporary?…Îi fotografiem, cu îngrijorare…😩😩😩
…după ce mă descompun din nou, într-o oglindă al cărui al doilea job este acela de “operă de artă” ( fară spectatori, căci scaunele din fața mea sunt pustii, probabil din cauza pandemiei!) mă preling, trăgând-o după mine pe Elena, spre liftul care ne duce din nou la parter.
Cea mai mare izbandă este faptul că o vânzătoare tinerica de la Cafeneaua expoziției ne găsește o foarfecă, cu care ne tăiem…nu, nu venele, ci brățările de la mână!
…Hai, Elena, la fregata militară! Acolo e de noi! 🫣
Comentează