O să vă spun de ce-mi place meseria asta a mea. De fapt, n-o să vă spun direct, ci va trebui să deslușiți printre rânduri…Și să știți că o să mă refer la lucruri concrete, nu la briz-briz-uri artistice, care să sune bine și să impresioneze. O să mă refer chiar la emisiunea noastră de astăzi…
…Mă aflu în decorul meu din Studioul Pangrati al Televiziunii Române. Totul în jurul meu pare festiv, strălucitor. Nimeni nu știe că noi suntem veniți deja de vreo 6 ore în platou, că am lucrat la detalii, am avut ședințe, ne-am organizat, am făcut probe de tot felul ; de sunet, de lumină, de internet, etc. Noi și echipa tehnică. Iar când zic “noi” – mă refer la familia mea de la serviciu: la fete, la Costin, la Lumi – regizorul nostru, la Tavi, coproducătorul extern al emisiunii. Dar asta nu se vede. Și nici nu trebuie să se vadă. Trebuie să se simtă acolo, acasă, la voi. Pe nimeni nu interesează culisele. Nici pe mine nu mă interesează, atunci când mușc dintr-o pâine proaspătă, cât s-a chinuit brutarul s-o facă…La fel și aici : dacă vă ținem lipiți de ecran, atunci înseamnă că am reușit. Este un challenge săptămânal, care chinuie și incită deopotrivă. Iscă adrenalină și ne face puternici. Deși în același timp, ne și epuizează…
….Stau, așadar, în lumina reflectoarelor. Machiată atent, îmbrăcată frumos, coafată cu grijă. Filmările au 
început. În vizavi-ul scenei mele, în bucătăria noastră “de campanie”, Daniela Condurache ne face cozonaci moldovenești, în timp real. A venit tocmai de la Botoșani, pentru a împrăștia aroma tradiției din strămoși în casele romanilor…Mâinile nu-i stau o clipă locului, frământă aluatul. Eu frământ cuvintele, plămădesc poveștile speciale, pe care le voi expedia spre sufletele celor de acasă. Cuvântul “speciale” nu e acel tic verbal, de care suferă toți moderatorii. Poveștile de azi sunt chiar speciale, nu întâmplător le-am programat într-o ediție de Paști…Andrei Tudor mă urmează, în tot ceea ce spun, cu muzica live a bandului său…
…Și începe perindarea ceea emoționantă de personaje, respectând regula emisiunii : îi prezint, ei intră pe poarta în formă de “10”, bandul îi întâmpină cu un semnal solemn, publicul – cu aplauze. Îi conduc la canapea, începem să povestim. Deși le știu istoriile pe dinafară, le sorb fiecare cuvânt, fiecare emoție. Cu mulți ( cei veniți din provincie) nu m-am văzut niciodată pâna acum. Și deja îi iubesc. E un fel de “dragoste la prim vedere”, îndreptată cu precădere spre sufletul lor… De multe ori, mă ciupesc insesizabil, ca să nu cad pradă propriilor emoții. A începe să plâng în emisiune, știu că ar dubla punctele de rating, dar mi-ar distruge iremediabil machiajul. Și-apoi eu trebuie să rămân stăpână pe mine, pe situație și pe desfășurător, căci unui subiect emoționant îi va urma un altul, cu nimic mai prejos. Este regula emisiunii : să impresioneze, să arate valoarea neștiută a unor semeni ai noștri, să trezească în telespectatori admirația și mai ales impulsul de a-i urma, de a face, la rându-le, fapte bune.
…Se așează lângă mine un tânăr. Claudiu e alergător de performanță, dar nu aleargă după cai verzi pe pereți, ci pentru a ajuta oameni în suferința. Voluntarul de azi are o poveste cutremurătoare : era să-și piardă brațul, copil fiind și minunea care l-a salvat i-a modelat sufletul, transformându-l în adultul generos de mai târziu, aplecat către cei flți în suferință.
…Îi ia locul – e drept, pe ecranul laptopului lui Costin – Andrei, frizerul din Marea Britanie, care i-a uimit pe 
britanici cu gesturile sale de bunăvoință față de conaționalii lor. Nu, nu-l dau afară banii din casă, dar a ales să-i tundă gratis pe cei năpăstuiți. Legătura pe skype e proastă, omul se vede cu întreruperi, sunetul e distorsionat. Dar chiar și așa, îmi crește inima, văzând astfel de oameni. Și rămâne crescută, inima asta a mea, căci alături de mine, pe canapea, ia loc o fărâmă de fată, care ascunde o campioană europeană la box. Este unul din motivele pentru care se află aici. Anunț însă, cu emoție, că Steluța a înfruntat, încă de la naștere, în coșmarul unui orfelinat. Poate asta a și înverșunat-o, ajutând-l pe antrenorul Adrian Lăcătuș să scoată din ea o campioană. Stând de vorbă cu amândoi – “eleva” și “antrenorul” – emoțiile pun stăpânire pe mine, caci imaginația mă ajută să-mi alcătuiesc în minte povestea complicatei vieți a tinerei de lângă mine…
…La momentul filmării noastre, dr. Constantin Chiurciu încă trăia. Era puternic, conducea o companie de succes, avea o soție pe care o diviniza și împărțea fapte bune în stânga și-n dreapta. Între timp, invitatul nostru a plecat la stele, rămânând inclusiv emisiunea noastră, o mărturie a bunătății sale. Lângă mine , tânăra Gina își spune povestea, descriind în cuvinte simple boala nemiloasă care pusese stăpânire pe ea. Lacrimile din ochii săi, la vederea binefăcătorului, ( adus de noi ca surpriză) au vorbit de la sine despre deznodământul fericit al acestei lupte și despre sufletul ales al celui ce i-a găsit leac, întorcând-o la viața normală…
3 frați, elevi la Liceul de muzică, cântă acum în scenă. Pare un simplu moment artistic, înghesuit între două povești emoționante, dar nu este așa. Căci momentul face parte dintr-o poveste în sine. Cei trei, da, sunt frați, însă povestea lor nu încape în matricea vieții obișnuite a unor adolescenți de vârsta lor. Alin, Adrian și Andrei aveau toate șansele să “se piardă” într-un orfelinat. I-a descoperit la timp familia Sava – pe care Dumnezeu a trimis-o să-i ia sub aripa sa pe cei trei copii nefericiți. La multe au renunțat cei doi soți – inclusiv la pozițiile lor profesionale deloc lipsite de importanță – pentru a se dedica întru totul creșterii celor 3 minuni care le-au umplut viața… Și din nou, mama din mine se ciupește pe ascuns, pentru a nu lăsa lacrimile să sublinieze emoția acestor mărturisiri…
…Emisiunea nu are decât două ore. Încap însă în ea și acel dumnezeiește de frumos “Ave Marina”, cântat de sensibilul Gabriel Cotabița, și naiul fermecat al Georgianei Pană , dar și dedicația făcută la final de Daniela Condurache, care, iată, cât timp am povestit noi la canapea, și-a scos deja cozonacii din cuptor, umilindu-ne public pe noi, gospodinele “de la Capitală”, care ne lăudăm că le știm pe toate!
…Nu știu dacă rândurile mele au reușit să vă transmită, printre ele, motivul pentru care “sunt bolnavă” de meseria asta a mea, dar sper ca ele să fi reușit măcar să vă convingă că ediția de astăzi chiar nu are voie să fie ratată!
Comentează