Din nefericire, la fotbal nu m-am priceput niciodată mai deloc. De fapt, CHIAR deloc! În afară de faptul că am fost colegă, la ASE, cu Hagi și că am mai plimbat câțiva fotbaliști faimoși prin emisiunile mele ( situații în care interviurile pe care trebuia să le iau lor, mi-au scos peri albi!) , contactele mele cu fotbalul au fost aproape nule și asta în pofida zicerii că “la fotbal și politică se pricepe oricine”. Ei, iată, eu sunt acea excepție care, probabil, confirmă regula!
Victor al meu, în schimb, era nebun după fotbal. Și asta încă din copilărie, după cum deseori mi-a povestit. 
Știu că socrul meu – și el microbist înrăit – își dorea foarte mult ca fiul său să devină fotbalist. Eh, n-a fost să fie! Locul mingiei de fotbal a fost luat de chitară, moment în care corăbiile lui tata socru s-au scufundat pe veci. Mă amuzam insă cum desele lor dialoguri telefonice “la distanță” nu începeau niciodată cu întrebarea “Ce mai e pe la voi?” sau “Ce mai face Victoraș?”, ci cu analizarea meciului pe care cutare echipă îl câștigase, cu o seară înainte! Abia după ce epuizau noutățile Etapei, simțeau nevoia să treacă și la poveștile despre familie.
Mai mult decât atât : în casa noastră nu se rata niciun meci de fotbal ! Puteam să dispar de pe fața pământului : atunci cand Naționala era în teren , aveam uneori senzația că Victor nici nu mi-ar fi remarcat absența!😁 😁
După ce a venit pe lume Victoraș, tatăl său îmi spunea deseori : “- Abia aștept să-mi crească feciorul mare, ca să merg cu el la meci!”. Dacă ar fi fost după el, l-ar fi luat pe cel mic cu sine pe stadion încă de pe la 4-5 ani, însă fiecare astfel de încercare s-a ciocnit de opoziția mea vehementă : “- Nu e safe pentru copilul nostru în astfel de locuri! Vrei să se iște vreo bătaie pe stadion și s-o pățiți amândoi?!?”. Nevrând să mă supere, Victor nu insista, însă îl simțeam cum aștepta cu nerăbdare ca feciorul să-i mai crească puțin, până la vârsta la care mersul pe stadion nu ar mai fi reprezentat un pericol. Din păcate însă, această vârstă l-a prins pe Victor senior într-o altă combinație….
Aplecarea soțului meu catre fotbal ( materializată cel mai grăitor prin strălucitul imn compus pentru echipa sa de suflet, Rapid : https://youtu.be/PuZ5laRwzV0 ) viza și alte sporturi. Aici pasiunile noastre se întâlneau cumva, căci și eu eram o fire sportivă, în școală făcusem volei de performanță, patinam, mergeam cu bicicleta, mă descurcam și pe un teren de tenis ; dar nu atât dragostea față de o anume disciplină sportivă ne aducea la același numitor al simțirii, ci mai cu seamă dragostea pentu campionii noștri de aur, prețuirea pe care amândoi o simțeam la unison, pentru marii sportivi ai acestei țări. Șansa pe care mie mi-a oferit-o profesia, a fost aceea de a-i cunoaște personal, de a-i invita în emisiuni și de a face cuvenita “reverență” jurnalistică în fața performanțelor lor. De la un anumit moment dat, de acest privilegiu s-a bucurat și Victor.
Căci toate aceste inițiative editoriale cu iz sportiv, Victor s-a bucurat să-mi fie alături : din momentul stabilirii “alesului”, până în momentul în care genericele de final încheiau ediții triumfătoare, precum cele ce i-au avut ca invitați pe Ivan Pațaichin, Ilie Năsase, Laura Badea, Rică Răducanu, Gabi Szabo, Ilie Dumitrescu, Mihai Leu, Elisabeta Lipă, Gică Popescu, Francisk Vaștag, Gabi Balint, Vasile Stângă și alți mulți sportivi de excepție. După momentul în care fiecare dintre ei îmi confirmau participarea, soțul meu începea să-mi ofere, cu încântare, adevărate “meditații”, cu informații abundente, legate mai cu seamă de sporturile mai “masculine” – cele despre care eu nu prea aveam habar. Țin minte ce bucurie maximă i-a produs-o jumătății mele acceptul de participare pe care mi l-a dat marele fotbalist Nicolae Dobrin, Prințul din Trivale. Victor îl diviniza, considerându-l ca fiind unul din cei mai mari fotbaliști români : “un maestru al driblingului și al fentei și un model în executarea paselor și a loviturilor libere” . “- Spune-mi , te rog, lucruri mai “lumești”, nu atât de “tehnice!” – l-am rugat atunci, țin minte, pe Victor. “- Hai să-ți spun o picanterie! – mi-a răspuns Victor : i se spune “Gâscanul!” “-Ooo! Perfect! – am exclamat, cu încântarea cosmonautului care își așează primul, pasul pe Lună. – Atunci înseamnă că mascota ediției respective e musai să fie …un gâscan viu!” – am continuat eu, în soiritul șăgalnic al emisiunilor mele de atunci… Ceea ce s-a și întâmplat, țin minte, dar nu mă întrebați cine anume ne-a sponsorizat cu zburătoarea cu pricina, care s-a plimbat toată emisiunea, tacticoasă, prin platoul de filmare, legată la gânt cu o fundă-papion. Știu doar că, de pe atunci, când îmi intra ceva în cap, era musai să-mi duc planul la bun sfârșit. Iar pe Victor lucrul acesta îl încânta!
Însă ediția respectivă nu a rămas în analele sufletului meu datorită acestui simpatic gâscan ce a colorat scena noastră preț de două ore, exasperând-o pe Luminița Dumitrescu, căreia îi intra în toate cadrele. Și nici macar datorită prezenței în desfășurător a acelui moment-surpriză, avându-l ca protagonist pe marele Dan Spătaru, care și-a amintit, cu această ocazie, de anii în care el însuși juca fotbal. Nu, 
nu acestea au făcut “de neuitat” pentru mine ediția aceea îndepărtată, intâmplată undeva prin primavara ploioasă a lui 1997. Ci faptul că , pe tot parcursul său…. Victoraș a jucat și el fotbal! Cum așa? Veți spune? Doar incă nu venise pe lume!! Păi da, fiul nostru a jucat fotbal… în burtica mamei sale! Aici voi face o paranteză : deși acum vorbesc de “Victoraș”, pe atunci încă nu știam ce ascunde sarcina mea. Și eu și Victor am fost de acord să nu aflăm dinainte sexul copilului. Ne doream amândoi această surpriză, spre nedumerirea medicului care mi-a urmârit sarcina. Eram primii care veneam cu o astfel de solicitare! Încăpățânarea mea de a-mi modera emisiunile până aproape de ziua în care am nascut ( 7 mai 1997) nu s-a lăsat fără momente tensionate și care îi provocau lui Victor atacuri de panică. Dincolo de faptul că arătam ca o lubeniță ( așa mă “alinta” acasă soțul meu, încercand să fie “romantic” cu o entitate ce nu mai aducea deloc cu femeia de care se îndrăgostise! ) , foarte des, în ultima lună de sarcină, Victoraș își făcea simțită prezența într-un mod cât se poate de agitat. La emisiunea cu marele Dobrin a fost însă apogeul : înflăcărat probabil de dialogurile ce răzbăteau până la el prin lichidul amniotic, fiul meu a dorit să îmi demonstreze și el, preț de două ore, veleitățile sale de fotbalist. Drept care, din culise, Victor se uita îngrozit la felul în care, din timp în timp, îmi puneam mâna pe burtică, schițând o abia sesizabilă tresărire. Lucrul acesta cred că-l obșerva și Luminița, în regia carului de reportaj…
Bref! Cea mai frumoasă surpriză pe care a încasat-o , în acea emisiune, prețiosul nostru Nicolae Dobrin, a venit tot din direcția lui Victor. Țin minte și acum serile în care a prins naștere cântecul pe care cantautorul – microbist înrăit, cum spuneam – a simțit nevoia să i-l dedice strălucitului sportiv : eram în locuința noastră înghesuită din 1 Mai, eu baletam prin fața soțului meu ( de fapt BALENAM, dacă e să ne referim la gabarit!), iar Victor , urmârindu-mă prin casă, mai așeza câte un vers pe muzică , tot întrebându-mă : “-Ce zici? Sună bine?”…De fapt, Victor se răsfăța. Știa bine că “sună bine”. În plus, rare au fost momentele, în cei 16 ani, în care am strâmbat din nas, la o astfel de întrebare! Iar după ce cantecul a prins miez, ne-a venit în ajutor același bun prieten, care ne-a salvat din atâtea și atâtea impasuri financiare ale proiectelor noastre, minunatul Nicu Gheară. Datorită lui, Nicolae Dobrin a fost primul fotbalist roman, care a beneficiat de o adevărată odă, dedicată lui!
…Una peste alta, editia consacrată lui Nicolae Dobrin a ieșit remarcabilă : barometrul de a doua zi al străzii – căci audiențele încă nu erau contabilizate oficial – mi-a confirmat-o, ca de obicei. Încantat de evenimentul pe care-l adusesem “în casa sa”, patronul localului unde s-a desfășurat emisiunea s-a simțit dator să ofere, în final, o masă copioasă, care a adunat în jurul său vedetele de primă linie ale emisiunii, dar și echipa TVR – care nu erau decât vreo 50 de persoane! . Pe atunci în echipă se lucra cu chef și spor, se făceau lucruri remarcabile, atmosfera era una strălucitoare, lucru care se reflecta și în ceea ce telespectatorul vedea acasă, pe sticlă. Iar coeziunea echipei se obținea și prin astfel de “acțiuni de socializare”, care se întâmplau des și se încheiau frumos.
Din nefericire, poznașul meu “chiriaș” din burtică, nu a luat “pe loc repaos”, ci a continuat “ să tragă la poartă”, ( “- Victor, singur vom avea băiat!” – îi spuneam în astfel de momente) , drept care soțul meu a fost nevoit să-și extragă chinuita nevastă de la masa festivă și s-o ducă urgent…nu, nu la maternitate (încă!) , ci la locuința noastră de atunci, aflată , cum spuneam, la etajul 8 al unui bloc muncitoresc de pe Bd. 1 Mai, dar al cărui lift, har cerului, nu s-a defectat niciodată, cât am fost însărcinată!
…Țin minte că la plecare, în Dacia noastră a răsunat tot drumul vocea soțului meu, care continua să fredoneze “ E gâscanul, e gâscanul/ O lume-a tremurat în gheata lui!…” . I-am ținut isonul, ca de obicei, lălăind de zor, cu mâna pe burtă. Melodia îmi mersese și mie la suflet, chiar dacă știam bine amândoi că un astfel de cântec “dedicat” și atât de punctual, nu are șanse să intre în circulație. Ceea ce s-a și întâmplat. Dobrin a murit la fix 10 ani distanță și odată cu el s-a stins și creația lui Victor, dedicată lui.
…O voi relua, așadar, acum, pentru voi, dragii mei cititori, microbiști sau nu, dar cu toții fani ai lui Victor Socaciu.
Notă : Piesa “E gâscanul” nu a fost inclusă pe niciunul din albumele lui Victor. Captura de mai jos este chiar din acea ediție a “Ceaiului de la ora 5” , de aceea calitatea ei ( deși Sașa ,soțul Luminiței, m-a ajutat s-o transpun în digital ) este, știu, îndoielnică. Din nefericire, marea majoritate a arhivei mele personale se află pe casete VHS, demult ieșite din uz. TVR, la acea oră, nu a găsit necesar să arhiveze emisiunea noastră.
Comentează