Există oameni-legendă. Oameni a căror viață s-a suprapus cu cele mai soectaculoase întâmplări ale o enirii. Fără să vrea, mulți dintre ei au devenit “martori oculari” ai istoriei și, cat vor trăi, cu atât mai mult după ce anii se vor învălmăși în trectul lor, mărturiile lor vor crește în greutate.
Viața inginerului Gheorghe Mitrofan se suprapune destule decenii peste cea a primei televiziuni din viața voastră – Televiziunea Română. S-a născut în vremuri în care “televiziunea” le părea românilor tot atât de imposibilă, cum ne pare nouă astăzi nouă mersul cu trotineta pe lună. Și…deodată a făcut parte din istoria acestei instituții. Dar ce spun eu “a făcut parte”?!? Gheorghe Mitrofan a făcut el însuși istorie, în TVR. Multe dintre performanțele tehnice ale minunii apărută în viața noastră i se datorează.
Nu l-am cunoscut niciodata personal, căci eram prea “boboacă” (atunci cand am venit să lucrez 
in TVR), pentru a-i cuprinde deodată pe toți cei 2000 de angajați ai instituției. Iar partea tehnica era oricum un domeniu ermetic pentru mine. Intre timp, eu am crescut, dl.Motrofan a ieșit la pensie, însă pe grupurile interne de comunicare ale TVR i-am remarcat numele, mesajele și postările. Prin toate , rememora pagini de demult din istoria instituției. Le citeam pe nerasuflate și eu și colegii mei , iar lucrurile atât de interesante pe care acest veteran al televiziunii din Romania ni le dezvăluia, erau …unele foarte tehnice și spectaculoase prin “premierele” pe care le evocau, altele , ceva mai “umane” – fascinante, prin savoarea cu care erau relatate.
Mi-am luat inima în dinți și, fără să-l cunosc, i-am scris….A rezultat un interviu cât un roman fluviu, pe care îl înghesui în această rubrică a Bărbaților de 10, categorie din care dl. Mitrofan face parte înainte, cred, … de a veni pe pamânt! 😇
Marina Almășan : – Ce fel de copil a fost Gheorghe Mitrofan?
Gheorghe Mitrofan : Mi-a fost dat să mă nasc într-o așezare, înnobilată cu frumusețea câmpurilor și a pădurilor, cu sate răspândite pe văile dintre dealuri, …Găiceana. Perimetrul meu de cunoaștere se întindea spre nord până la biserica de lemn și spre sud până la Huruiești(10 km), unde locuia sora mamei.
Când s-a întors tata, după doi ani de armată, eu păzeam pe maidan cloșca cu puii, de!.. aveam deja doi ani. Îmi plăcea ciripitul lor, ciupind din troscot sau când cloșca îi chema la adunare.
Pe la 4 ani, mi-a fost acordat postul de a duce vaca la păscut pe Vărsătoare, așa-i spuneam noi islazului comunal. Tare mândru eram, ne adunam din toate satele, fiecare avea grijă de vaca lui, dar aveam răgaz să ne scăldăm în pârâu, să ne facem “draci” ungându-ne cu nămol, fete și băieți laolaltă. Cel mai rău era când pe vaci le apuca strechea sau când ajungeau în tarlaua de păpușoi a vreunui sătean. Vai de noi!
Când mă întorceam cu vacile de la păscut, îmi plăcea să modelez din lut tot felul de jucării, căruțe, animale, unelte agricole,.. îmi făceam fluiere din cucută sau soc, morișcă de vânt…. Când mă făcui mai măricel, îmi plăcea să bat cuie unde credeam că e nevoie( gard, cotețe..), să cioplesc țăruși și araci pentru grădină, deja foloseam cu îndemînare ciocanul, securea. Cu toate astea, nu am scăpat fără tăieturi, pe care le oblojeam cu colbul de pe drum. Aveam voie să duc vacile la păscut ceva mai departe de sat, lângă o pădure, i se spunea Valea Rea. Intram în pădure cu prietenii, în căutare de lemn de corn din care ne făceam măciuci. Briceagul era o raritate. Bunicul mi-a cumpărat briceag cu 2 plăsele, intrând astfel în rândul celor cu briceag.
Aveam 8 ani când s-a aflat că frontul spre Berlin al trupelor sovietice va trece prin Găiceana. Pe maidanul din fața casei noastre, care se afla la intrarea în Găiceana, aveau loc dispute aprige, presărate cu scene amuzante, privind plecarea din fața trupelor Armatei Roșii. În toiul disputelor, o vecină și-a pus poalele în cap, la propriu, pentru a-și arăta curajul de a rămâne.
Cred că era 23 august 1944, când s-a anunțat sistarea plecării și pregătirea unui grup de copii( eram și eu printre ei), pentru a-i întâmpina cu flori, la intrarea în sat, pe soldații Armatei Roșii. O parte a trupelor a rămas staționată în comună câteva zile, pentru a asigura spatele frontului.
După trecerea primului val de ruși, a urmat trecerea nemților, care erau urmăriți din spate de alte trupe rusești. Mi-a rămas în memorie imaginea camioanelor nemțești, din care soldații morți erau aruncați în șanțurile de pe șosea.
În trecerea lor spre Berlin, soldații rechiziționau tot ce găseau necesar pentru front. Nouă ne-au luat rușii o căruță nou-nouță, care fusese îngropată de mama în grădină. S-au dus direct la locul cu pricina, în urma denunțului unui vecin. Uite așa am aflat de copil ce este delațiunea!
Tata, aflându-se pe front din mai 1940 în Armata Română, a căzut în captivitate la ruși pe data de 23 august 1944, în zona Vâlcov, cu întregul Batalion 17, Infanterie Marină.
În timp ce tata mărșăluia spre lagărul din Odessa, copilul său era „răsfățat” de către soldați sovietici, în jurul unui cazan enorm, în care încăpea și o vacă, instalat în ograda noastră, pentru a alimenta trupele în trecere.
Mult timp, familia nu a știut nimic despre soarta tatălui meu. Când s-a primit știrea că tata a fost dat „dispărut în războiu”, mama, sora mea și eu am primit o vreme pensie de urmaș. Am spus „o vreme”, căci tata s-a întors acasă spre șfârșitul verii anului 1946. Eram cu vacile la păscut pe islazul comunei, când sora mea a venit să mă ia acasă, dar nu înainte de a mă duce la pârâu, pentru a mă aranja( toată vara umblam desculț), ca să arăt bine în fața lui tata, pe care nu-l văzusem timp de 6 ani.
Despre seceta și foametea din anii 1946-1947 îmi aduc aminte de mama care ne servea la masă ciuperci crescute pe terenul unui fost grajd, lapte de la o văcuță, pe care nu știu cu ce o hrănea, și mămăligă de ovăz, pe care eu cu sora mea îl râșneam între două pietroaie de moară ale vecinului. La masă mai apărea câte un copil din vecini, pe care mama îl punea la masă.
Îmi amintesc și de desele procesiuni cu multă lume, printre care și noi, copiii, cu popă și icoane, cu rugăciuni pentru aducerea ploii. Dar totul degeaba, eu în continuare pășeam pe iarba uscată și pe crăpăturile de pământ. A fost primul semn de îndoială față de ce învățam la ora de religie.
Moartea era aproape ceva cotidian, dar oamenii își depășeau durerea și suferința fără văicăreli, fără bocete. La priveghiul bunicului dinspre mamă era cu stafii la geamuri, cu rude și vecini, cu mâncare și băuturi, ascultând povești despre bunic..el avea 54 de ani, eu 6 ani. La inmormântări, de asemenea, procesiunea, întreruptă din când de bocitoare și de aruncarea banilor la răspântii, se termina la masa cu bucate, țuică și vin. Și câte altele!
Singurul eveniment din copilărie pe care l-am putut asocia cu vârsta este cutremurul din noaptea 9/10 noiembrie 1940, când mama ne-a scos în drum, unde erau adunați toți vecinii. Aveam 4 ani, 8 luni și 14 zile!
Marina Almășan : – Sunteți un povestitor fascinant! Haideți să mai rămânem un pic în universul de poveste al copilăriei, in acea perioadă în care s-a format caracterul lui Gheorghe Mitrofan. Care a fost “cartea copilăriei”, cea care v-a marcat cel mai mult?
Gheorghe Mitrofan : – Cu toate că nu am citit nicio carte, în afară de cărțile de școală, există totuși una, singura, care m-a marcat, fiindu-mi îndreptar pentru tot restul vieții, este „cartea copilăriei trăite în Găiceana”.
Cred că am fost binecuvântat să mă nasc și să copilăresc într-un loc plin de farmec, cu file de 
istorie trăită, care, împreună cu moștenirea cosmică, au fost cumva statornicite, undeva, în 𝐂𝐢𝐩𝐮𝐥 𝐃𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 meu o𝐫𝐢𝐠𝐢𝐧𝐚𝐫- implant hărăzit să-l port drept talisman la plecarea din leagănul copilăriei, Găiceana!
Se întâmpla într-un amurg târziu de septembrie 1947, aveam 11 ani. Eu, sora și mama, înghesuiți într-o căruță, plecam către o altă lume, în Banat. Am ieșit din sat pe la cișmea, am trecut prin Ocheni și Huruiești, fără se ne oprim la sora lui tata, în Ocheni, și la sora mamei, în Huruiești. Am trecut Siretul pe un bac, podul era avariat de război. La Adjud, tata ne-a instalat într-un vagon de marfă, în care se aflau lucrurile aduse de tata cu altă căruță. Vagonul de marfă ne-a fost adăpost multe zile, căci trenurile de marfă staționau prin stații multe ore. Ajunși în miez de noapte în Caransebeș, tata ne-a dus imediat la școală, eu la Liceul Traian Doda, sora mea la Liceul de fete.
M-a impresionat clădirea impunătoare a liceului, curtea imensă a școlii, plină de elevi și de stive mari de lemne, școala începuse la 1 septembrie. În clasă m-am așezat în banca liberă din fața catedrei. Profesorul a început ora spunând ceva despre mine, ca nou coleg, după care a scris pe tablă câteva exerciții de matematică, termen de rezolvare în caiete, jumătate de oră. Până aici nimic deosebit. Numai că, după ce am scris în caiete exercițiile, chipul profesorului a dispărut în spatele unui ziar. Jumătate de oră, în liniște, noi, elevii, cu exercițiile, el, profesorul, în spatele ziarului. După această lucrare, am devenit preferatul profesorului. Prin clasa a VII-a ajunsesem să-i țin locul la orele de meditații. Mai târziu, am aflat secretul, profesorul ne supraveghea printr-o găurică a ziarului.
Până la începutul clasei a VI-a am învățat după sistemul de învățământ din perioada interbelică. Odată cu reforma învăţământului din august 1948, liceul îşi pierde numele şi devine Liceul Mixt Caransebeş (contopit cu Liceul de fete). Am terminat clasele V-VIII cu diplomă de merit, beneficiind astfel de bursă.
În iunie 1950 sunt trimis să particip la inaugurarea Palatului Pionierilor din București, în calitate de conducător de unitate al primelor detașamente de pionieri înființate în liceu. A urmat primirea în Uniunea Tineretului Muncitor, ianuarie 1951, fiind ales organizatorul grupei utemiste din clasa a VIII-a.
Mi-am făcut destul de repede prieteni, români, maghiari, nemți. Cu cei din zona unde locuiam am rămas toată viața prieteni, fiind des invitat în casele lor. Noi am locuit timp de 3 ani într-o anexă pe care proprietarul, dl Finz o folosea drept spălătorie. În anul școlar 1950-1951(clasa a VIII-a) am locuit la internat, tata fiind mutat cu serviciul la Câmpeni, unde nu era liceu.
În toamna de început a noului an școlar am intrat pe poarta Liceului Roman Vodă, cu denumirea sa schimbată, Liceul de băieți Roman. Lăsam în urmă o lume pe care am asimilat-o și care m-a asimilat, în care mi-am desăvârșit copilăria, în sălile de clasă și în curtea libertății de joacă,.. la promenadă pe corso, duminica,.. în vacanțe,.. în stradă jucând table, țintar, șah,..la scăldatul în Timiș, la terenul de fotbal, hoinărind pe dealurile de dincolo de Teiuș sau de poligonul de trageri, poposind adesea printr-o livadă, pentru a ne astâmpăra foamea cu un măr sau o prună.
Marina Almășan : – Aveți un dar remarcabil de a povesti! Vorbiți-mi puțin…nu despre “Elevul Dima dintr-a șaptea”, ci despre elevul Mitrofan!
Gheorghe Mitrofan : – După 7 ani de acasă, 4 ani școlar de Găiceana și 4 ani școlar de Caransebeș, veni vremea adolescentului de Roman, 1951-1954.
Primul an, clasa a IX-a, a fost de cunoaștere a traiului într-un oraș moldovenesc, dar și de adaptare a preocupărilor mele anterioare la viața de licean. Am avut surpriza plăcută ca în vacanța de vară să fiu trimis să particip la serbarea pe țară, de sfârșit de an școlar, de la București, pentru merite deosebite la învățătură și în Tabăra-Școală a C.C. U.T.M. de la Vălenii de Munte, pentru activitatea în organizația UTM din liceu.
Diploma de maturitate, obținută la terminarea liceului, a însemnat și „altceva” decât examenul susținut la 13 materii, cu diplomă de merit.
Încă din Tabăra-Școală de la Vălenii de Munte simțeam că există și „altceva”, dincolo de cele prezentate, apărându-mi ca un imbold lăuntric spre a-l cunoaște. Acel „altceva” îl puteam afla numai citind și conspectând în liniște cărți de literatură politică, pe care le găseam în librării la prețuri mici. Citeam mult, literatură beletristică( rusă și franceză), cărți de știință… Era timpul să mă așez pentru a medita și asupra a celui „altceva”. Timp liber aveam, chiar îmi prisosea, lecțiile le asimilam ușor din clasă, temele pentru acasă erau puține, programa școlară- aerisită( fără derivate și integrale!).
S-au păstrat 8 caiete, cu 627 pagini de conspecte, din anii 1952-1954.
Cunoștințele acumulate mi-au permis să conduc cursurile de învățământ politic din liceu, dar și “𝐶𝑢𝑟𝑠𝑢𝑙 𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡 𝑑𝑒 𝐼𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑒 𝑎 𝑃.𝐶.𝑈.𝑆.” 𝑠̦𝑖 „𝐼𝑛𝑡𝑟𝑜𝑑𝑢𝑐𝑒𝑟𝑒 𝑖̂𝑛 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙𝑖𝑠𝑚𝑢𝑙 𝑑𝑖𝑎𝑙𝑒𝑐𝑡𝑖𝑐 𝑠̦𝑖 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑐”, la Organizația UTM a Sfatului Popular al orașului Roman (1953/54).
După susținerea examenului de maturitate, am fost chemat la Comitetul UTM Roman, unde mi s-a propus, chiar „îndemnat”, să urmez Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu”. Probabil, acel „altceva” m-a ferit de ispită, rămânând de neclintit pe calea aleasă – ELECTRONICA.
Marina Almășan : – Și ce bine ați făcut! Căci cred că a fost scris în stele să fiți unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai acestui domeniu, în România! Cum ați ales facultatea, de ce, cum v-ați pregătit pentru admitere?
Gheorghe Mitrofan : – Într-o zi de vacanță, în casa unui bun prieten, am descoperit că putem comunica între etaj și curte printr-o țeavă metalică dezafectată, folosind alternativ gura țevii ca microfon și difuzor. Ulterior, în casa unui prieten, deschizând capacul din spatele radioului, am rămas fascinat de ceea ce vedeam, dar și nedumerit …atâtea “voci” în jurul nostru, pe care doar “cutia magică” se pricepea să le audă…!
Am ales facultatea de electronica atunci când am aflat că ea există, 1953. De fapt însă, comunicarea și electronica se cuibăriseră în mintea mea încă din vacanța de vară, 1948, la Caransebeș.
După banchetul de absolvire a liceului, ne-am întregit familia la Caransebeș, unde tata fusese mutat cu serviciul la începutul anului 1954. Întâlnirea cu prietenii și cu locurile copilăriei a fost o mare revelație. În această ambianță plăcută, am repetat materia la română, rusă, fizică, matematică, plus vreo 200 de probleme rezolvate din Gazeta Matematică și Fizică.
Pe la sfârșitul lui iulie, am aflat din ziar că cei cu diplomă de merit nu mai dau examen. M-am înscris la facultate de electronica pe 3 august, bucuros de oportunitatea creată.
Pe 14 august, era într-o sâmbătă, m-am prezentat la facultate, în urma unui anunț difuzat la radio, prin care candidații cu diplomă de merit erau chemți să se prezinte de urgență la Institutul Politehnic București. Aici am aflat că candidații cu diplomă de merit trebuie să susțină discuții științifice(!) cu profesorii de matematică și fizică.
Ce a urmat?… Discuțiile științifice s-au desfășurat în paralel cu examenul de admitere scris și oral, începând cu 16 august. Eu am avut plăcerea să intru la discuții științifice pe data de 24 august, tête-à-tête, cu profesorul de matematică, dimineața și cu profesorul de fizică, după amiază.
La afișarea rezultatelor eram trecut „Repartizat la facultatea….”.( era ceva legat de metalurgie). Era un eșec, n-am zăbovit prea mult asupra lui, am plecat cu o valiză de lemn pe meleagurile moldovene să mă întâlnesc cu copilăria, la Găiceana, apoi la Roman, cu adolescența. Întors în locuința cu chirie – o magazie în curtea unui proprietar, devoram Biblioteca publică din Caransebeș, rezolvam probleme la Gazeta de matematică și fizică (ulterior am primit și un premiu), predam limba rusă la 5 întreprinderi, 2 ore pe săptămână la fiecare, am tradus chiar și o carte din limba rusă” (se mai păstrează încă o parte din manuscris, peste 100 pagini).
În anul următor, m-am înscris tot la Facultatea de Electronică și Telecomunicaţii. Povestea cu diploma de merit s-a repetat, numai că de data asta am refuzat oferta. 𝐴𝑑𝑖𝑜, 𝑑𝑖𝑝𝑙𝑜𝑚𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑚𝑒𝑟𝑖𝑡! La concurs! Am reușit al 14-lea din peste 400 sute de candidaţi.
Nu credeam că un eșec poate avea sorți de izbândă. Dar, totuși s-a întâmplat.. Eram student în anul I la Facultatea de Electronică și Telecomunicaţii, Institutul Politehnic București, când, în ianuarie 1956, ni s-a comunicat la cursuri că Radioteleviziunea Română scoate la concurs burse de studii în Rusia, în domeniul electronicii, specialitatea televiziune. M-am înscris cu speranța de a obţine bursa, care m-ar fi scăpat de condiţiile precare în care trăiam.
La sfârșit de an, terminat cu foarte bine la toate materiile, mă aflam în practica de producţie la Griviţa Roșie, când am fost anunțat să mă prezint la concursul pentru obţinerea bursei( probe scrise și orale la matematică și limba rusă). Au fost 5 candidați pe un loc. Am obţinut bursa! După o lună de cantonament, pentru aprofundarea limbii ruse, am plecat cu trenul spre Leningrad (azi, Skt. Petersburg), via Moscova.
La sosirea la Leningrad, am solicitat și am primit aprobarea Conducerii 𝐼𝑛𝑠𝑡𝑖𝑡𝑢𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐸𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑜𝑡𝑒ℎ𝑛𝑖𝑐 𝑉.𝐼.𝑈𝑙𝑖𝑎𝑛(𝐿𝑒𝑛𝑖𝑛) – 𝐿𝐸𝑇𝐼 pentru a trece în anul II, evident dând diferenţele cerute (amintesc că, studenţii trimiși la studii în străinătate repetau anul I, pentru acomodare și învăţarea limbii). Astfel, am recuperat anul cât am stat acasă.
Marina Almășan : – Deși atunci se considera o onoare a fi trimis de țara ta să înveți “la ruși”, după aceea, la un moment dat, lucrurile s-au schimbat radical. Dar…să nu intrăm in politică și in victimele pe care aceasta le-a făcut, în toată istoria omenirii! Vorbiți-mi despre parcursul dvs de dupa absolvire.
Gheorghe Mitrofan : – Am trait aproape 5 ani în Skt.Petersburg, oraș fondat ca “fereastră către Europa” de către Petru cel Mare al Rusiei, în care eu mi-am găsit rostul, profesional și, mai ales, personal, pe vremea când orașul se numea Leningrad și la putere era Nikita Hrusciov.
M-am întors cu o licență luată pe vremea când televiziunea își căuta în noua știință a teoriei informației noi mijloace de comunicație – sistem de transmisie cu bandă redusă a imaginii de televiziune.
Urma să lucrez la Serviciul Transmisiuni Exterioare TV. Lucrând pe Carele de reportaj TV am remarcat și unele deficienţe ale echipamentelor de pe acestea, dar și pe cele din domeniul electronicii ale șefului de serviciu. Șef cu experiență,..m-a mutat la Staţia de radioreleu de la Casa Scânteii (actualmente Piaţa Presei Libere).
În fine, aveam un loc de muncă liniștit: împreună cu doi tehnicieni și cu inginerul Alexandru Albu, Șeful Staţiei, asiguram cele două ture. Transmisiunile TV erau puţine, 2-3 pe săptămână la acea vreme, defecţiuni așijderea, așa că mă simţeam liber, precum un călător la răscruce de drumuri.
Mai întâi am poposit într-o poieniţă, pentru a mă acomoda cu terminologia electronică din limba rusă în limba română și pentru a aprofunda unele domenii ale electronicii, după care tânjisem încă din facultate, în special Tehnica Impulsurilor și Transmisia de date. Eram avid și de practică, dar eram conștient că fără teorie voi ajunge ca „marinarul care navighează corabia fără busolă și nu știe niciodată unde va merge” – afirma cândva Leonardo da Vinci.
La câtva timp după mutarea mea la Casa Scânteii, mi-a sosit rostul vieții de la Leningrad – 
soția. Neavând unde locui, ne-am instalat în camera Staţiei patul pliant adus din Rusia, unde, cu aprobarea Administraţiei clădirii, ne adăposteam în timpul nopţii. Nu vă mai relatez despre tărăboiul creat, la aflarea știrii de către Președintele RTR. S-a constatat că Șeful Serviciului locuinţe, în evidenţa căruia eram, dispunea de un apartament nerepartizat, în Cartierul Giulești, în care locuia de multe luni, fără acte, o persoană.
Mult timp am dormit pe același pat pliant și după primirea apartamentului repartizat. Aici, timp de 13 ani, în ambianţa plăcută creată de buna mea soţie, Nelli, am crescut doi copii și am realizat cele mai importante lucrări tehnico-știinţifice. Pentru mine, soţia a fost coautorul moral al fiecărei invenţii și al fiecărei publicaţii. Aveam acum liniștea de a da curs ideilor care-mi frământau de mult timp mintea.
Marina Almășan : – Haideți să ajungem și la subiectul care mă face cea mai curioasă : TVR! Ați ajuns apoi ( o să-mi spuneți cum) să lucrați în Televiziunea Română. Și asta incă de la începuturile sale ! Presupun că era o mare onoare, în acele vremuri. Și…ați fost strălucitor! Ce va datorează…nu neapărat Televiziunea Română, ci televiziunea din România.
Gheorghe Mitrofan : – Poate postarea pe pagina mea de facebook la aniversarea a 65 de ani a Televiziunii Române ar putea fi un răspuns la întrebare:
“ Am cunoscut-o în ianuarie 1956, în Amfiteatrul Facultății de Electronică și TC București. M-am îndrăgostit instantaneu de ea. A fost curtată și de alți pretendenți, dar, în final, am reușit s-o cuceresc, ne-am cununat în iunie 1956.
Fideli jurământului asumat, ne-am revăzut după 5 ani, timp în care ne-am maturizat, ea la Școala Bunelor Maniere din strada Moliere, iar eu la Facultatea de Electronică din Leningrad( Skt.Petersburg). Am trăit împreună momente unice, timp de 39 de ani, dintre care 6 ani, la cele mai înalte cote, în curtea sau în Studiourile din strada Moliere, alături de redactori, regizori, operatori, ingineri, tehnicieni, muncitori…
Am făcut-o cunoscută în lume, prin lucrările tehnico-științifice publicate în reviste sau prezentate la manifestările tehnico-științifice, în țară sau în străinătate. Toate, semnate: Gheorghe I.Mitrofan, Radioteleviziunea Română.”
Am avut și eu rătăciri, ca orice bărbat, nu pentru că 5 ani nu ne-am văzut, ci pentru că urma să lucrez pe carele de reportaj. Am fost la un pas de trădare, căci făcusem unele demersuri la Institutul Politehnic București, pentru a urma o carieră universitară.
Niciodată nu m-am gândit că Televiziunea Română mi-ar fi cu ceva datoare, eu tot ce am realizat în domeniul televiziunii a fost pentru că am putut și că am avut un țel-Totul pentru o calitate a imaginii la telespectator.
Restul a fost muncă dătătoare de bucurii, făcută cu plăcere, fără efort, chiar și în împrejurări nefavorabile, de surmontare a unor piste cu obstacole, pe poteci rar umblate, cu răspântii de drumuri nemarcate sau uneori ispititor marcate, dar și escaladări asumate, greu accesibile, unele fiind chiar primejdioase.
Marina Almașan : – Cumva mă regăsesc în cele ce spuneți, deși eu am fost în fața camerelor de luat vederi, dvs – in “spatele lor”. Care a fost cea mai “neagră” perioadă din istoria TVR? Ne puteți dezvălui detalii?
Gheorghe Mitrofan : – Cred că perioada neagră a Televiziunii Române a fost aceea în care realizatorilor de programe li s-a luat libertatea de a face emisiuni pentru oameni. Detalii au cei care au trăit nemijlocit acea perioadă.
Marina Almășan : – Așa este, practic “munca din spate” a rămas aceeași, deși cred că, din solidaritate, și dvs împărtășeați nefericirea creatorilor de programe! …Cum ați trecut prin Revoluția din 1989? Ați fost martorul unei “clipe” istorice. Ne puteți povesti câteva amintiri concrete?
Gheorghe Mitrofan : – Eram în concediu, m-am implicat direct, asumat, în stradă, la Baricada din Piața Universității, unul dintre fiii mei era bătut de scutieri, iar celălalt fiu se salva, sărind gardul la Universitate, totul în miez de noapte, 21/22 decembrie,1989.
În ziua de 22 Decembrie 1989, forțând intrarea în Studioul 4, am redactat și am impus difuzarea mesajelor: „Noi sîntem poporul”, „ROMÂNI, APĂRAȚI ȚARA!”, „Trăiască România!”, „Televiziunea română, inima României noi!”, ș.a. Am rămas în Studioul 4 până în 3 ianuarie 1990.
Nu întâmplător am scris pe manuscrisul la care lucram, „21.12.1989 ora 13.00- Plecat la Revoluție”.
Povestea începe în 1985, cu discursul lui Gorbaciov la o adunare a activiștilor de partid, transmis de TV Bulgară, apoi, Gorbaciov, la Paris, față în față cu ziariștii străini, Europa Liberă, hărțuirea la care am fost supus și alte întâmplări. Din toate astea, nu mi-a fost greu să intuiesc că „comunitatea estică, socialistă” va fi zguduită de cutremur.
Marina Almășan : – Mda, și cutremurul a avut loc. Cu efecte …și bune și mai puțin bune… Dar haideți să rămânem la viața dvs. Am văzut, pe grupul pentru TVR, o poveste emoționantă despre un anume fotoliu. O puteți relua și aici, vă rog? Cum a avut loc “desprinderea”? Ma refer la ieșirea dvs la pensie? Iese vreodată la pensie dragostea de TVR?
Gheorghe Mitrofan : – 𝐅𝐨𝐭𝐨𝐥𝐢𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐌𝐨𝐥𝐢𝐞̀𝐫𝐞…din poveste este un simbol al experiențelor trăite 
între două ipostaze:
1961, ziua în care am „coborât” din amfiteatrul Facultății de electronică din Leningrad într-o curte animată de redactori, regizori, operatori, ingineri, tehnicieni, muncitori,..- curtea Televiziunii din Moliere.
1999, ziua când părăseam aceeași curte, dar pustie…
Dragostea de Televiziunea Română este ca dragostea de Țară, e acolo unde ai rădăcinile. Rădăcinile mele sunt în Televiziunea din Moliere, primii 8 ani.
Marina Almășan : – ..Și care sunt momentele “cel mai fericit” și “cel mai trist”, dintre cele pe care vi le-a oferit munca în TVR?
Gheorghe Mitrofan : – Nu-mi aduc aminte de un anume moment “cel mai fericit”, poate o fi fost. În schimb, momente fericite cât cuprinde, din abundență, iar tristețile au fost vremelnice.
Marina Almășan : – Are “televiziunea”, in general, viitor?
Gheorghe Mitrofan : – Mi-am pus și eu această întrebare, în prefața la cartea „Televiziunea de la videcameră la monitor”( 1995), Este televiziunea o fericire? , în care scriam:
„Vor fi oare fericiți oamenii cărora televiziunea le va furniza, prin sute de canale, atât de multe posibilități de divertisment? Vor fi ei în stare să se autoinformeze în multitudinea de știri transmise de companii transnaționale și prezentate fragmentat și în forme diferite, pentru a satisface cerințele diferitelor categorii etnice, religioase, politice și economice? Vom ști oare să ne ferim de pericolul izolării la domiciliu, unde televizorul va funcționa ca un microcentru informațional?
Cum va arăta omul care își va consuma timpul în fața ecranului unui asemenea terminal inteligent cu care se vor realiza jocuri electronice, înregistrări și vizionări de filme și programe de divertisment, efectuarea operațiunilor bancare proprii și a cumpărăturilor, selectarea și stocarea unor informații utilitare, rezolvarea chiar a atribuțiilor de serviciu, toate, evident, fără a părăsi domiciliul?
Nu cumva omul, adâncit astfel în sfera propriilor sale interese, departe de vecini, de prieteni și de spațiile publice, va ajunge să confunde lumea realității cu lumea fanteziei? Și în acest caz, ce se va întâmpla?”
Suntem în 2023, și televiziunea continuă să fascineze cu produsul său final – imaginea. Companiile transnaționale de televiziune au tot interesul de a o menține. Rămâne însă pericolul ca televiziunea să devină victima unor forțe transnaționale.
Pe de altă parte, folosirea excesivă, fără discernământ, uneori, a telefonului mobil mă face să cred că asistăm la o autodistrugere pe cale informaționlă.
În același timp însă, cred că specia umană va ști să se autolimiteze la necesități, și nu va accepta autodistrugerea.
„Până nu dai cu capul de pragul de sus, nu-l vezi pe cel de jos” – un proverb vechi, cu viitor însă.
Marina Almășan : – Cu ce se ocupă astăzi Gheorghe Mitrofan?
Gheorghe Mitrofan : – Mă bucur să văd bastonul în cuier, când ies să trebăluiesc prin gospodărie, dar mai ales, dimineața, când Lexi își ia jucăria și mă așteaptă să ieșim la o cafea. Adesea, Lexi adoarme, câteodată mai și sforăie, mie îm zboară gândurile hăt departe,..spre zarea copilăriei. Deunăzi, prins de somn, Lexi m-a trezit, uitându-se la mine cu ochii ei pătrunzători, oarecum neliniștită. Visul era despre vremurile de acum 30 de ani…
….La început de septembrie 1993, eu și soția ne întorceam de la Găiceana, bucuroși de lucrările la casa pe care o ridicasem pe bătătura copilăriei, Găiceana, pe care o pregăteam pentru pensionare.
La sfârșit de octombrie, în miez de noapte, mi-a fost dat să trăiesc momentul în care îmi conduceam soția pe ultimul drum.
Viața continua la serviciu și în famile, împreună cu băieții mei, nora și nepoțica cu ochi albaștri, ochii bunicii, iar în zilele când mergeam la TV SOTI mă opream la Cimitirul Belu, pentru a-i lăsa soției o floare și a aprinde o lumânare.
Părea că intrasem cât de cât în normalitate. La scurt timp însă, în primăvara lui 1994, nora mea se stinge din viață. Rămâneam singur cu doi băieți și o nepoțică de 7 ani. De-a doua zi, zi de zi, în drum spre serviciu, mi-am dus fetița la Gradinița Germana, unde era înscrisă de ceva vreme. În toamnă ne înscriem în clasa întâi la Liceul Cervantes, din apropierea locuinței.
Rănile se vindecau, încercările cotidiene încep să apară, unora, cu greu le făceam față. Mi-a fost aproape o ființă cu suflet mare, de profesie medic, care mi-a devenit soție.
Prin clasa a 4-a, Alexandra se mută cu tatăl ei, Andrei, în locuința pe care o avea repartizată înainte de 1989, dar terminată după. Ceva mai târziu, tatăl se recăsătorește, Alexandra se mută cu școala pentru a se integra în noua familie. Alexandru termină facultatea și se angajează la Vodafone.
În ambianța nouă, de liniște sufletească, reușesc să scriu cartea „Televiziunea, de la cameră la monitor”, publicată în 1996 de Editura TEORA. Ulterior, 1999, TEORA îmi publică încă o carte.
La 63 de ani, când am ieșit la pensie, deja aveam o familie. Pe 26 februarie 1999, ziua mea de 
naștere, soția îmi aducea pe lume un băiat, Claudiu, azi student la Facultatea de Automatică și Calculatoare, UPB. În același timp, făceam cunoștință cu abuzurile „Justiției”, în complicitate cu instituțiile statului, privind reglementarea statutului juridic al caselor naționalizate cu titlu, adică a caselor în care locuiau chiriași, cazul imobilului în care mă mutasem, în urma schimbului de locuințe din 1974.
Nu mi-a fost greu să constat că nu vom beneficia de Legea 112/95,” Evacuarea chiriaşilor şi punerea în posesie a proprietarilor se vor face numai după acordarea efectivă a unei locuinţe corespunzătoare de către autorităţile publice sau de către proprietar”(art.5).
Tineri cum eram(!), ne-am aruncat într-o aventură. O casă pe pământ! Am evaluat bugetul, 
4000$( cărți publicate, economii, împrumut), suficient să cumpărăm un teren extravilan în preajma Bucureștiului. Facem proiectul casei, fără etaj și fără bani, dar o poziționam în teren.
Trec peste odiseea realizării casei, șef de șantier, muncitor, achiziționer de materiale,…ca să vă spun că după 6 ani am avut fericirea să ne mutăm în casa noastră.
Marina Almășan : – Ma bucur pentru dvs și mă bucur că vârsta vă ține activ și efervescent! Ce le transmiteți celor care astăzi pontează cartela, la intrarea în TVR?
Gheorghe Mitrofan : Televiziunea Română să rămână departe de Companiile transnaționale de televiziune!
Marina Almășan : – Așa să ne ajute Dumnezeu! Care este visul dvs cel mai mare?
Gheorghe Mitrofan : – Nu am avut în viață vise mari. Eu nu am ales, mie mi s-a întâmplat. Am trăit în istoria vremii, cu pasiune și implicare.
Comentează