Foto: Elena Cristescu
Aventura Helsinki a început. Am promis corespondențe regulate, prin care să vă țin la curent cu întâmplările noastre în capitala Finlandei, posibile grație unui extraordinar parteneriat cu Ageția de Turism PERFECT TOUR. Nu, n-am avut nicio pilă la ei, patronul nu mi-e rudă și echipa lui minunată am văzut-o o singură dată.
Pur și simplu le-am ciocănit la ușă ( auzisem atâtea despre vacanțele extraordinare pe care le organizează!) le-am vorbit despre viitoarea mea carte si…i-am convins să “parieze” pe mine. Și…iată-mă la Helsinki, după prima zi a călătoriei noastre. Mi-am propus ca , în fiecare seară, dacă mă țin puterile, să aștern pe hârtie ( mă rog, “pe hârtia” iPadului! ) cate un episod. Iată-l așadar pe primul, ceva mai jucăuș.
…Voi începe cu acel ceas deșteptător de la Bucuresti, care a sunat fix la ora 3 dimineata, cu o sonoritate care am avut senzația că a sculat în picioare întreaga zonă a Dorobanților. Am sărit din pat ca arsă, deși o mai făcusem de cateva ori până atunci, pe timpul prea scurtei nopți : ba mi-am mai strecurat o pereche de șosete de lână în bagaj, ba mi-
am amintit că nu luasem lăcățelul pentru valiză, ba mi-a șoptit o voce lăuntrică să bag în rucsac și cutia cu Augmentin ( just in case😩😩 ). Contra cronometru, m-am împachetat în hainele probate toată săptămâna de dinainte și cu grijă alese de la Magazinul HIMALAYA, cel specializat în călătorii spre destinații înfrigurate. Ori noi urma să ajungem și în Laponia, nu-i așa? Așadar, iată-mă frumos împachetată ca pentru Polul Nord, îmi arunc niște culori pe chip și ajutată de Mugur, soțul Elenei, rostogolesc pe scări o mega-valiză, ce adăposteste printre altele felurile suveniruri pentru poporul finlandez și câteva cărți de-ale mele, pe care abia aștept să le ofer, cu autograf, românilor întâlniți pe traseu.
…Iată-ne pășind prin aeroportul din Helsinki, către banda de bagaje, după două 
zboruri înlănțuite – vreo 5 ore în total, dar cu o escală foarte scurtă la Amsterdam – unul dintre cele mai mari noduri aeriene din Europa. Nu am ratat, în scurtul interval petrecut “pe tărâm olandez”, sa ne fotografiem cu celebrele sale lalele, populând un micuț magazin de flori și care au înviorat întrucâtva cenușiul desenat pe ferestrele uriase ale aeroportului Schiphol.
…ora 13, suntem, iată, la Helsinki, in fața unul panou care ne urează Bun găsit in Finlanda! Contrar previziunilor mele pesimiste, bagajele și-au urmat corect cursul, nerătăcindu-se în tranzitul lor . Le culegem de pe bandă ( nu mai e Mugur să ne ajute!) și ne grabim spre ieșirea unde ne asteaptă inimosul Ionuț Postolache, unul din românii de top din Finlanda, cunoscuți în urma unei temeinice operațiuni de… scotocire prin internet. Îi puteti citi aici interviul oferit recent mie, pentru secriunea “Bărbati de 10” a revistei femeide10.ro : https://femeide10.ro/eu-nu-sunt-decat-ceea-ce-au-creat-parintii-mei-dar-si-educatia-de-odinioara-din-romania-un-om-simplu-muncitor-cu-respect-fata-ceilalti-si-frica-de-dumnezeu/
Ionuț vine însoțit de… Scufița Rosie ( frumoasa sa soție, purtând o cochetă beretă roșie) și de un uriaș buchet de flori ( ințeleg, de la florăria unui român!), asortat perfect cu cămașa populară românească, ce i se întrezărește prin crăpătura paltonului. La Helsinki e frig și aproape întuneric, desi este ora prânzului. Cerul este atât de plumburiu, încât pare că îi simțim apăsarea pe umerii noștri într-un echilibru instabil. Atârnă parcă și mai greu decât trolerele cu care se opintește mioritic cel ce s-a oferit cu atâta amabilitate să ne întâmpine la sosire.
….Facem o poză de colecție, noi două, Ionuț Postolache și frontispiciul Hotelului Albert Sokos, ales pentru noi de către același PERFECT TOUR. Patru stele zăbovesc pe firmamentul său și , deși la exterior hotelul pare o clădire oarecare, din cărămida roșie din care par a fi înălțate majoritatea clădirilor din capitala Finlandei, odată pătrunse in interior ne întâmpină o atmosferă caldă, familială și cochetă, plus un recepționer care ne măsoară cu o privire blândă de jos în sus și înapoi. Măsuratorile corespund exigențelor 😃, drept care suntem înfășurate într-un zâmbet larg, continuat cu o mână întinsă. Îi întindem, la rându-ne cele două pașapoarte și primim în schimb..camera 410 – cochetă la rându-i și primitoare, mobilată în stilul deja binecunoscut, nordic, simplu, cu gust și funcțional. Îi lăsăm camerei în grijă valizele și o luăm în goană înapoi către microbuzul lui Ionuț , parcat lângă strada Albertinkatu – cea a hotelului – și branduit cu logo-ul companiei de curierat pe care a pus-o pe picioare aici, in Finlanda : Pion Nordic Trans. Soții Postolache ne conduc spre 
prima provocare a zilei : suntem în drum spre Espoo Metro Arena, locul unde se află în plină desfășurare Campionatele Europene de Patinaj Artistic, transmise și la noi acasă, de Televiziunea Română. Grație Cristinei Halacu Nicon, de la Ambasada României la Helsinki ( care mi-a “pilotat” de la distanță toatr pregătirile de calătorie) , vom fi și noi văzute la televizor de cei de acasă, pentru ca Cristina s-a dat peste cap și ne-a făcut rost de invitații la celebra competiție. Cu siguranță a cedat la tânguirile mele din săptamânile precedente, când tot evocam placerea nebună pe care o simțeam, înca din copilărie, privind la televizor “patinajul artistic” comentat cu atâta farmec de inegalabilul Cristian Țopescu.
Astăzi , bunăoară, în a doua zi a Competiției europene, concurează și Julia Sauter. Pentru România. Julia…nu 
este, din păcate, româncă nici cât negru sub unghie ; este din Germania și concurează pentru România, pentru că…să concureze pentru țara sa “nu mai era loc și pentru ea”. Are în schimb un antrenor român, pe strălucitul Marius Negrea, candva la randu-i campion al României la patinaj… Cristina Halacu Nicon ne conduce în tribuna oficială, pe locurile destinate Ambasadei României. Îi salutăm și pe ceilalți câțiva spectatori mioritici ( ce frumos! unii au venit însoțiți tricolorul românesc, ca niște suporteri adevărați!) și facem ochii roată. Espoo Metro Arena este ocupată în proporție de 70 la sută, de unde mă așteptam ca, fiind vorba de patinaj artistic, să n-ai loc să arunci…o lamă de patină! Dar ne aflăm încă in timpul programului de la 
serviciu ( este ora 15,30) și Finlanda nu-i ca România, ca, in timpul programului, tot orașul să viermuiască precum în weekend. Atmosfera este, așadar, relaxată, nu și pe luciul gheții unde, frumos “ambalate”, patinatoarele statelor europene își disputa supremația. Atmosfera este de poveste, exact așa cum mi-o imaginam cu ochii minții, în copilărie, când mă lăsam purtată de vocea marelui comentator al Televiziunii Române. Sportivele desenează semne complicate pe gheață, mângâiate de aplauzele și murmurele asistenței. În rândul întâi, aproape de “terenul înghețat”, jurații înghesuie în laptopuri decizii ce schimbă vieți, cresc aripi sau descurajează ..Julia se descurcă binișor, ia și o trântă – cât să ne dezumfle pe toți – iar pe ecranul mare spânzurat de acoperișul arenei, antrenorul e surprins de camerele de filmat smulgându-și părul din cap. 
“Deși luptăm pentru el, statul român nu ne-a ajutat cu nimic – ne spune Marius Negrea, venit la final, în tribuna noastră, să ne salute. – Tânăra aceasta se zbate singură să reziste in această lume atât de dificilă, să se antreneze, să participe la competiții. Și-a luat trei joburi pentru asta, sărăcuța…”. Hm, îl ascult și mă întristez. Statul român nu și-i sprijină nici pe propriii săi sportivi, darămite pe cei ce nu-s ai lui și mai trăiesc și într-o țară precum Germania: să-i ajute ea! Ce dacă aceștia și-au făcut un țel în viață din a lupta pentru România?…
…Este seară, la Helsinki și întunericul a mușcat încet din oraș, încă de pe la ora 16. Suntem deja in camera de hotel, după ce ne-am luat un cordial rămas bun de la familia Postolache, venită special din Turku ( unul din orașele finlandeze cele mai importante, aflate la cam 300 de km de Helsinki) pentru a ne întâmpina. …Suntem amândouă cufundate în valizele personale, de unde revenim la suprafață cu un teanc de haine groase, caciuli, manuși, șosete de lână , fulare, etc. Afară nu-i frig – dacă e să ne luăm dupa termometrele ce par a fi defecte, căci arată doar 1 grad, în timp ce senzația este că te lupți cu minus 10! Dar vantul tăios este atât de puternic, încât ai sentimentul că, de fapt, Laponia s-a mutat la Helsinki! Ne înfofolim cu hainele cumparate de la Magazinul Himalaya și…deși ne trage la somn, ne amintim că nu am mâncat pe ziua de azi decât sandwich-ul straveziu de vegetarian , oferit de KLM in avion…Ne amuzăm copios, așezând strat peste strat, cam toate hainele groase din valiză. ( “Dacă acum ne îmbrăcăm așa, poimâine, în Laponia, ce mai punem pe noi?” – mă iscodește Elena. Îi răspund printr-un selfie pe care îl fac în oglindă, ca să rămână posterității, după care ne pierdem prin orașul în nocturnă, pornind spre un centru din care îmi mai amintesc câte ceva, din călătoria de acum 10 ani.
Nu-i lume multă, deși încă n-a căzut peste noi sfârșitul de zi. În mod surprinzător, nimeni nu e zgribulit, toți sunt îmbrăcați precum la București, la cele 10-15 grade ale ultimelor zile. Nici căciuli nu prea poartă, deși noi le avem pe cele mai groase și ne e atât de bine! Ne amintim vorbele lui Ionuț Postolache : finlandezii sunt căliți, iar 
unul din motive este și acest obicei atât de răspândit : mersul la sauna. Păi nu este, oare, sauna o invenție a finlandezilor?…
La descrierea orașului voi mai reveni. Acum ne e foame și , deși amândouă ne aflăm într-un perpetuu război cu caloriile, …o pizza făcută după cele mai riguroase reguli ale artei culinare încheie la înălțime o seară friguros de promițătoare, în care spiritul de orientare în spatiu al Elenei ne conduce pe străduțe întortocheate, până la hotelul ce poartă numele lui Albert. Cine este sau a fost acest Albert, vom afla probabil ceva mai încolo…
Comentează