Foto : Elena Cristescu
A treia noastră zi a început… noaptea! Nu e o metaforă! Telefoanele noastre mobile, intr-o strânsă cârdășie unul cu celălalt, au sunat la unison la ora 3 noaptea. Sau, pt optimiști, 3 dimineața. Am sărit ca arse. De fapt, ardeam de dorința de a jntoarce mai repede fila unei noi aventuri. Așadar, după un somn iepuresc, ne-am “amenajat” în doi timpi și trei mișcări ( performanță, pentru două femei, nu-i așa?) si ne-am înființat la Recepția Hotelului, la întâlnirea cu șoferul tocmit de Perfect Tour pentru a ne duce la aeroport. Ca o paranteza : toată organizarea făcută de Perfect Tour a fost fix așa cum glăsuiește și numele Agenției : PERFECTĂ! Totul funcționează, până acum, ca uns : cazarea este super, micul dejun – îndestulător, toate zborurile sunt mai mult decât OK ( fără întârzieri, în avioane elegante, cu gustari la bord!), transferurile merg și ele “ceas”. Elvețian!😇
…Ajungem la aeroport cu aproape trei ore înainte de zbor, după un drum în care ne convingem că la Helsinki criza de energie încă nu-și arată colții : noaptea orașului era spintecată de puzderia firmelor luminoase ce însoțesc șoseaua, până o aduc la buza aeroportului. Acesta din urmă ne pare, la rându-i, deodată, mult mai impunător decât la venire. Probabil acum două zile, ostenite dupa drumul lung și fracționat de la București la Helsinki, nici nu mai vedeam prea bine ce e în jurul nostru. Acum aeroportul ni s-a părut deodată uriaș, ultramodern, luminos și
primitor. Controlul vamal mi s-a părut însă suspect de… superficial : mie vameșul mi-a făcut semn că nu mai e nevoie să scot iPadul din rucsac ( lucru nemaivăzut până acum!) , Elena a trecut de control avand o sticlă de apă în rucsacul său. N-am scăpat însă nedescălțate, ceea ce , în condițiile bocancilor de la Magazinul Himalaya – plini de șireturi – nu e chiar atât de simplu!
…da, dar ce călduroși sunt!😉
Ajungem la “Gate 36A” și ne continuăm somnul pe banchetele comode ale aeroportului, iar mai apoi în scaunele confortabile de la Finnair , în acea oră și jumătate de zbor, care ne desparte de Laponia. Dar haideți să vă spun două vorbe despre aceasta din urmă.
Strabatuta de Cercul Polar, Laponia este aproape o tara in sine. O împart frățește Finlanda (o treime din suprafața acesteia este ocupată de Laponia) apoi Rusia, Suedia si Norvegia. Laponia este cunoscuta in intreaga lume ca “Tara lui Mos Craciun”, locul magic unde alaturi de spiridusi, Mosul pregateste cadourile pe care le va expedia, in seara de Ajun, copiilor de pretutindeni, din sania sa zburătoare, trasa de reni. Cei mici ii pot scrie tot timpul anului lui Mos Craciun, pe adresa Biroului Postal din Korvatunturi.
Noi nu vom locui aici, ci la Levi, la Hotelul BREAK by Sokos, parte a aceluiași grup care deține și cuibușorul nostru aflat pe strada Albertinkatu din Helsinki. Ne depune în fața intrării Ivan, șoferul agenției de turism finlandeze cu care colaborează Perfect Tour. Ivan este rus, vine de la Moscova și câștigă și el un ban cinstit printre zăpezile Finlandei. Îl suspectez ca s-a ascuns aici de frică să nu fie trimis pe front de țara lui…
…Drumul făcut de microbuz la prima oră a dimineții își face loc printr-un întuneric gros, numai bun de tăiat cu o sabie de viking, dar și printr-un ambient de poveste : șoseaua ce desparte Kittila de Levi afișează un alb imaculat, într-o armonie perfectă cu pădurea aliniată cuminte și tăcut pe stânga și pe dreapta drumului. Copacii îmbrăcați la patru ace în promoroacă și înfipți adânc în neaua ce îmbracă abudent pamântul, vin spre noi în viteză, pentru ca apoi să rămână în urma microbuzului nostru. În 15 minute ajungem la Levi – ne spune Ivan, într-o engleză cu accent de Gorbaciov.
Denumirea “Levi” desemnează nu doar cascada situată în Laponia finlandeză, dar și cea mai mare stațiune de schi din Finlanda. Aceasta este situată în satul Sirkka, municipiul Kittilä, fiind deservită de Aeroportul Kittilä și de gara Kolari. Pentru amatorii de cifre, Levi se află la o latitudine nordică de 67,8° și la aproximativ 170 km nord de Cercul polar. Brrr! Sună înfricoșător de rece, nu-i așa? Însă din fotografiile pe care le voi face , împreună cu Elena, la puțin timp după cazare, vă puteți da seama că entuziasmul nostru nu a înghețat nicio clipă! E-adevărat, m-am tuflit o clipă, aflând că la București a nins copios și că parcul Floreasca, pe care mi l-a arătat mama de pe fereastră, pe skype, arată oarecum asemănător cu ceea ce văd acum , de pe geamul camerei de hotel.
De fapt, sesiunea noastră foto a început chiar aici. Corpul în care suntem cazate este unul din cele 3 ce intră in componența Hotelului “Break”. Hotelul amestecă spiritul rustic și influențele nordului, cu designul modern și confortul propriu unui hotel de 4 stele. Cartela cu numărul 367 deschide larg ușa. Intrăm, cu bagaje cu tot și cu obișnuita curiozitate : oare cum o fi camera? “Wow!” – se aude corul celor două călătoare. Ce frumoasă cameră! Cat de largă! Ce paturi mari! Ce cochetă și funcțională e baia! Nu lipsesc frigiderul, safe-ul, fierul de călcat, micuțul bar ( unde Elena ne prepară în viteză câte o ciocolată caldă). Ce șic e mobilată camera de hotel și totul pare atât de nou! Dar mai ales… ce imagine incredibilă ne dezvăluie largile ferestre! Și e atât de cald și de bine înăuntru! Și atâta zăpadă în jur! …Hai, Elena, s-o pornim în recunoaștere!
Zis și făcut! Configurăm rapid ținuta de iarnă : bluza termo ( cea care se îmbracă direct pe piele, ca prim strat protector împotriva frigului), colanții – termici și ei ( cumva flaușați pe dinăuntru – asta pentru cei ce nu cunosc înțelesul îmbrăcăminții termice ), apoi pantalonii de ski, polarul ( jacheta aceea flaușată, pe care o poartă sportivii, la munte) șosetele de lână de alpaca, bocancii LOWA, apoi căciula, fularul și mănușile – toate de la același salvator Magazin HIMALAYA. Preventiv, ne mai vârâm pe noi și câte un pulover de lână, ca să fim sigure că cele minus câteva grade nu ne vor doborâ din prima!
Afară e un ger uscat și un vânt destul de rece, cu mult mai blând însă decât previziunile făcute la Bucuresti de mulții sfetnici care ne-au vegheat plecarea. Ne plimbăm prin Levi, cu zăpada scârțăindu-ne sub tălpile antiderapante ale bocancilor. De când visam la acest sunet! Și, de fapt, de când visam să simt pe pielea mea una din acele ierni ale copilăriei mele, surghiunite în amintiri de câtre încalzirea globală… Admirăm clădirile atât de armonios adunate pe suprafața albă a stațiunii. Toate au un aer rustic și formeaza un tot unitar, în care niciun element nu pare
“extraterestru”. Hoteluri, restaurante, cafenele, magazine, centre SPA, toate au pitorescul lor și un design propriu, care le conferă fiecăruia o nota particulară, care le face unice. Sunt însă și elemente comune, care le leagă : înălțimea oarecum asemănătoare și care crează o fericită unitate arhitecturală și, pe de altă parte, simbolurile Laponiei, dintre care cel mai frecvent îl reprezinta imaginea drăgălașilor reni. În jur, totul e acoperit de o zăpadă pufoasă și de turiști
gălăgioși, care se revarsă în valuri dinspre hotelurile cochete. Nu-s nici mulți, dar nici puțini. Vacanța de iarnă s-a cam terminat, însă mirajul Nordului nu se încheie niciodată, magnetul de aici funcționând perfect pentru turiștii din întreaga lume. Drumul central al stațiunii duce spre pârtia de schi, pe care o vedem în zare, cocoațându-se sus de tot, pe un munte înzăpezit. E luminată abundent, deși este deja ora 10. Afară însă abia s-a crăpat de ziua…Undeva, la baza muntelui se află un teren de hockei ce adună pe luciul gheții două echipe îmbrăcate colorat în echipament sportiv branduit cu o mulțime de logo-uri. Jucătorii sunt gălăgioși și se agită fugărind un puc neobosit ce fuge de ei în toate direcțiile. E muzică în jur, recunosc câteva hituri internaționale și surprind niște nordice între două vârste dansând pe loc, cu ochii spre hockeiști. În preajma difuzoarelor plantate pe o scenă în aer liber și deocamdată
goală, doi entertaineri vorbesc neîncetat și entuziast într-o limbă din care nu pricepem nicio boabă. Este finlandeza. Atmosfera îmi pare atât de relaxată și este atât de frumoasă iarna din jur, încât mergem… să sărbătorim CLIPA la o cafenea, cu câte un capuccino (eu) si o cafea (Elena), pentru care plătim cu telefonul câte 4 Euro.
….Este ora 13,30 și șoferul Ivan revine “la bază”, pentru a “ridica” cele două prețioase turiste ce compun ..delegația României😊! Își amintește, vorbind cu noi, de un oarecare “Răzvan” din România, pe care l-a cunoscut în sezoanele trecute și de faptul că, de regulă, turiștii români îl “omenesc” cu câte o sticlă de pălincă. Noi suntem fete cuminți și nu-i oferim decât un magnet de frigider purtând chipul lui Dracula. În schimbul acestuia și urmând cu strictețe programul stabilit de șefii săi – partenerii finlandezi ai Agenției Perfect Tour – ne conduce la una dintre cele mai râvnite activitați turistice din această parte a globului : SAFARI CU RENI.
Caci da, animalul vedeta al locului în care ne aflăm este, fara indoiala, renul. Relatia lui ancestrală cu personajul Mos Craciun i-a oferit încornoratului o identitate magica, de poveste. Cand spui “ren”, te gandesti automat la Mos Craciun si viceversa. Insa renul este mai mult decat un personaj mitic; este un animal puternic si razbatator, ce a pus stapanire pe tinuturile inghetate de dincolo de Cercul Polar de Nord. Și iată-ne aduși de Ivan ( deloc “cel groaznic”! ) la o fermă de reni, la 15 minute de Levi.
O întindere nesfârșită de zăpadă, pe care o mână nevăzută a împrăștiat cateva construcții rustice, din lemn, reprezentând de fapt locuința tradițională a unui lapon, din care nu lipsesc : casa propriu-zisă, obligatoriu sauna, celelalte dependințe. Învesmântat într-un colorat costum tradițional lapon, ne preia Miko – un tânăr finlandez, fiu al proprietarilor de fermă. Este înalt, bălai și vorbăreț , pe deasupra necasătorit. Îi promitem o fată frumoasă din România, se înseninează și …aventura începe!
Suntem așezate într-o sanie joasă din lemn, căptușită cu blană de ren și ni se face un instructaj de “protecția muncii” : cum să ne suim în sanie, cum să nu scoatem vreu picior în afara ei, cum să evităm să punem mâna pe renul-“șofer”, căruia nu-i plac gesturile de tandrețe din partea clienților, etc; cât timp ne facem comode și ne pregătim telefoanele și selfie-stick-ul pentru
“ospățul vizual”, hop și renul Rudolf, care începe să fie înhămat la sania noastră. Miko îi spune ceva în laponă, renul pornește la trap, cu stăpânul mergând alături, pe post de “supervisor”. Un dulău de prin părțile locului ( rasa Finnish Lapphund) ne însoțește tot drumul, docil și blând , așteptând parcă mângâierea noastră de final. Și probabil un os, care însă nu va veni niciodată. Dulăul este un soi de “paznic al renilor”,
fișa postului său semănând întrucâtva cu cea a ciobănescului mioritic ce păzește mioarele risipite pe dealurile noastre… Sania trasă de ren ( sărmanul! A avut de tractat peste 100 de kilograme, deși ar trebui să zică mersi, că amândouă suntem pe diete ! ) face inconjurul proprietății. Doamne, ce imensitate albă ne împresoară, ce liniște mormântală e în jur! Suntem singurele vizitatoare ale fermei, la această oră și ne bucurăm cât putem de acest privilegiu. Ni se povestește că viața unei familii de laponi se petrece strict între aceste hotare ale fermei sale. Aici trăiesc, muncesc, iubesc, produc și consumă, se căsătoresc, fac copii și își cresc nepoții. Sauna are și ea un rol important, ca peste tot în Finlanda : aici – da, da, chiar în sauna! – îsi aduc femeile pruncii pe lume și tot aici se desprind de viață cei ce și-au trăit-o, plecând spre alte lumi…
…Vai! Îmi sare în raza vizuală o vietate ciudată, un patruped înveșmântat într-o stivă de lână amestecată cu paie. Este celebra “alpaca” , un mamifer cu o lână foarte valoroasă și călduroasă. Îmi amintesc că și șosetele pe care le port înghesuite cu greu în bocanci sunt dintr-o astfel de lână și am dat o groază de bani pe ele. Privesc cu respect arătania lânoasă și îi cer permisiunea să-mi fac un selfie cu ea. Încuviințează…
…Oprim și coborâm, spre fericirea, probabil, a cărăușului nostru încornorat. De fapt, puțini dintre cele câteva zeci de reni ai familiei ( numărul nu-l vom ști niciodata, cică este secret!) sunt cu coarnele “pe casă”! Iarna renii iși schimbă coarnele – cele vechi le cad ( fără durere, pentru că în momentul în care acestea li se desprind de pe creștet, ele sunt, de fapt, moarte demult), și le cresc altele. Ca o paranteză, nu contenesc să mă întreb de unde, oare, vine expresia “a pune cuiva coarne”? .
Poate nu știați, dar femelele au coarne și ele, din acest motiv devenind foarte greu de “diagnosticat” sexul unui ren.
Să vă mai povestesc câte ceva despre simpaticele mamifere ale Nordului, în timp ce Elena le mai întinde , prin gard, câte o mână de licheni celor din fața noastră. De fapt, să vă dezvalui motivul pentru care lui Rudolf și celor asemeni lui nu le este niciodată frig iarna, chiar dacă în Laponia temperaturile ajung și până la minus 40 de grade Celsius! Secretul stă ascuns în blana lor, care este dublu stratificata. Stratul exterior este format din fire de păr usoare, goale pe dinauntru și care prin asta permit o excelenta izolatie , oferind in plus lejeritate purtătorului său, atunci cand acesta este nevoit sa inoate.
Și încă un element inedit , dezvăluit nouă de Miko : știați că, pentru a nu se pierde de turmă, cartilajele genunchilor renilor scot un sunet specific, asemeni unui click, acesta fiind usor de perceput si urmarit de catre renii care, neavand GPS, se mai ratacesc de turmă, pierzându-se in ceata sau viscol? In acest fel niciun ren nu se pierde niciodată de tovarăsii săi.
Un popas într-una din căsuțele de lemn ale fermei ne aduce într-o cârciumioară special amenajată pentru turiști, în care aceștia pot servi o ciocolată caldă sau un suc de fructe fierbinte foc, iși pot încalzi trupurile agresate de gerul de afară și pot admira, atârnate de tavan, diverse elemente specifice culturii Sami.
…Ultimele fotografii, cu vârfurile însorite ale unor brazi care au crescut parcă până la cer si, cu ochii pe ceas, Ivan ne conduce înapoi la Hotel, reamintindu-ne că mâine avem din nou întâlnire. Da, știm : cu Moș Crăciun! 😉
Comentează