foto: Elena Cristescu
Constat că mă trezesc din ce în ce mai greu de dimineața. Port în mine oboseala latentă a zilelor precedente, plus nedormirea generată de această ambiție neghioabă, de a scrie în fiecare noapte reportajul zilei proaspăt încheiate. Asta presupune recapitulare, rememorare, documentare, formulare, editare. Azi noapte, bunăoară, mi-am depășit până și recordul de la Revelion : am adormit la ora 3 dimineața. Peste 4 ore și jumătate după genele mele au făcut priză între ele, telefoanele noastre – al meu și al Elenei – sincronizate perfect de nenea iPhone, au sunat din goarnă, drept care am sărit amândouă la doi metri, părăsindu-ne visele frumoase ale somnului de dimineață. Geamul mi-a arătat un Helsinki cenușiu și noros, care l-a tinut în casă până și pe locatarul blocului de vis-a-vis, cel care ieri defila la bustul gol, in balconul său.
Astăzi, prima parte a zilei a avut conotații muzicale. Nu ni se răciseră încă în urechi acordurile musicalului de
aseară și iată că autobuzul 20 ne-a depus în preajma Parcului Sibelius, cel care adăpostește faimosul monument dedicat nu mai puțin faimosului Jean Sibelius – cel mai mare compozitor al Finlandei . Se poate spune, oare, că “vizitezi un monument”? Probabil că nu, așa că voi spune doar că am făcut o frumoasă ședință foto , “în doi”, cu monumentul. De fapt, “în trei”, căci in unele poze a apărut și Sibelius însuși, ca o anexă a mărețului monument, un chip metalic, fixat pe o stâncă din imediata apropiere a acestuia. Ședința a fost grăbită de frigul dimineții, așa că am fost amândouă extrem de operative. La plecare, in același autobuz 20, am profitat pentru a face următoarea postare pe Facebook :
“M-a intrebat cineva, pe Mess, daca finlandezii au vreo personalitate de talie mondiala. Pai cum? Nu v-am tot vorbit de Mos Craciun?!? Lasand gluma la o parte, primul popas al primei zile a lui Februar este la vestitul monument al si mai vestitului compozitor Jean Sibelius. L-am descoperit dupa jumatate de ora de mers cu autobuzul 20, in parcul cu acelasi nume, in districtul Toolo din Helsinki. S-au luptat multi artisti pt a castiga competitia pt construirea acestui monument. A castigat-o o femeie! Eila Hiltunen, a carei imaginatie a folosit ideea unor 
tuburi de orga. Se stie ca Sibelius a excelat in compozitii pt acest instrument deosebit. Undeva, in spate, ii descoperim si chipul. Cele 600 de tuburi din otel nu cantaresc decat…24 de toneeee!!!🙈🙈 O copie la scara redusa a monumentului ( “Homage to Sibelius”) o admira si parizienii, in orasul de pe Sena, in zona birourilor UNESCO, dar si locuitorii New York-ului, peste ocean, in cartierul general al Natiunilor Unite. Ne vegheaza si astazi Perfect Tour si ne tine cald Magazinul Himalaya”.
…legat de ultima precizare a postării mele, ea nu este altceva, decât leit-motivul corespondențelor mele de departe, în fapt obișnuitele noastre multumiri ( nu neapărat contractuale) pe care le datorăm Agenției “PERFECT TOUR”, cea care ne-a oferit această călătorie fabuloasă, precum și Magazinului HIMALAYA, cel care ne-a îmbrăcat din cap până-n picioare pentru întâlnirea cu Măria-Sa, gerul Nordului planetei.
…Coborâm din același autobuz 20 și , după nici 5 minute tropăite pe jos ( vă reamintesc, Elena este absolventă a IEFS, așa că nu-i de ici, de colo să ții pasul cu ea! ), iată-ne în fața unuia din obiectivele turistice de top ale orașului Helsinki : 
Temppeliaukio. Dacă vă este greu să pronunțați, puteți spune pur și simplu : “biserica in stanca”. Ignorăm tentantele magazine de suveniruri care înconjoară clădirea de sub cupola de piatră si care se înalță dintre stânci, în plin cartier de locuințe. Avem timp “după”, de souveniruri – conchidem, și …intrăm. Un hol îngust și îmbrăcat în penumbră lasă să se zărească la capătul său o deschidere imensă și luminoasă. Un fel de 
“luminiță la capăt de tunel”. Fetele de la Casa de bilete sunt numai un zâmbet – de parcă îmi urmăresc emisiunile de când erau mici. In fapt, habar n-au cine sunt, au fost însă avertizate că urmează să vină în vizită două jurnaliste din România. O cheamă pe Heli Suhtala Uvalic, șefa lor, care apare în câteva minute, de după o stâncă : o doamnă în etate, toată numai un zambet. Îi intindem mâna, de care atârnă punguța-cadou cu suvenirul pregătit din România. Facem o fotografie pentru a întipări in memorie întâlnirea de gradul 3, după care ne povestește în câteva cuvinte despre “a doua ei casă”. Ascultăm și, fascinate, tragem cu ochiul în jurul nostru, făcandu-l roată pentru a cuprinde minunăția…. Imaginați-vă – că tot am pomenit de “întâlnirea de gradul 3” – interiorul unei navete spațiale pilotată de extratereștri, aidoma celor desprinse din filmele lui Spielberg. Cam așa arată biserica in interior : o uriașă sală circulară, avand “capacul” tot circular, executat din cupru, pereții – din stâncă, iar în pereți este decupată o fereastră – circulară și ea, care înconjoară precum un inel cea mai spectaculoasă biserică din cate am vazut. Luminatorul circular permite luminii de afară să pătrundă în interior, luminând altarul și înobilând și mai mult slujbele care se țin regulat, chiar dacă biserica ar parea mai degrabă un obiectiv turistic.
…În biserică este liniște, doar câtiva japonezi mărunței, cărora groaza de pandemie nu le-a eliminat încă 
măștile de pe față, fotografiază și filmează de zor interiorul, de sub niște pălăriuțe impermeabile, cu boruri. Ne ocupăm locurile pentru concertul ce va urma și le urmăm exemplul, fotografiindu-ne una pe alta, apoi câte una pe amândouă – cu ajutorul selfie-stick-ului, apoi Elena se concentrează pe fotografiile pentru carte, iar eu ma pregătesc…de audiție. Dar iată-l și pe artist! Se așează la pianul măreț, plasat în centrul bisericii, în fața șirurilor lungi de băncuțe, pe care japonezii s-au așezat deja urmați de alte câteva zeci de 
vizitatori ce aflaseră ca și noi faptul ca azi, 1 februarie 2023, la Temppeliaukio, va avea loc un recital de pian al cunoscutului compozitor și pianist finlandez Sid Hille. Sid intră modest, se insinuează în fața pianului și deodată imensitatea stâncii devenită biserică este învăluită de o muzică divină. Este muzica lui, compusă de el, muzică de relaxare și care se armonizează perfect cu ambientul. Închid o clipă ochii, las gandul să plece in direcțiile in care nu i-am oferit răgaz până acum, după care, trezindu-mă din visare, îngădui muzicii lui Sid să-mi pătrundă în suflet ; iar ochilor le dau o altă sarcină : să desprindă din broșura oferită de gazda noastră cateva informații care sper să vă intereseze.
Așadar, Temppeliaukion este o bisefică luterană , situată în cartierul Töölö din capitala finlandeză. Doi frați, 
arhitecți amandoi – Timo și Tuomo Suomalainen, s-au înfrățit, iată, și în proiectarea celebrei biserici. Ea a fost săpată direct în piatră, de unde-i vine și renumele de “biserică în piatră”. Frații au avit noroc, pentru că marele concurs de proiecte, organizat pentru acest edificiu în anii 1930, fusese câstigat de un alt arhitect. A venit însă războiul, mersul lucrurilor s-a întrerupt, a pornit-o într-o altă direcție și abia după război, o altă astfel de competiție, desfășurată în 1961, i-a desemnat învingători pe cei doi frați. Cu ajustări care țineau de rațiuni economice ( planul inițial prevedea o construcție de 4 ori mai mare!!!) , in iarna lui 1968 construcția a inceput, iar în toamna anului următor, locuitorii Helsinki-ului se puteau lăuda cu cea mai grozavă 
biserică din această parte a lumii, vizitată anual de câte jumătate de milion de turiști din întreaga lume. Mai mult, datorită acusticii sale perfecte, biserica este folosită frecvent și ca sală de concerte. Suprafețele neregulate ale stâncilor, speculate înțelept de mari specialiști în sunet, au generat se pare această acustică impecabilă, deși la început însuși juriul competiției fusese sceptic cu privire la calitatea ulterioară a sunetului. Dar iată că și jurații se înseală, nu-i așa? Se aude divin în biserică – o probăm și noi pe propriile noastre…urechi! Mi-ar fi plăcut să ascult și orga bisericii – o operă de artă în sine, în care se încolonează cele 3001 de tuburi de orgă gandite de Veikko Virtanen, un faimos constructor de orgi.
Nu există clopote în biserică, și totuși ele răsună dincolo de zidurile acesteia, reamintidu-le din cand în cand locuitorilor cartierului ca Doamne-Doamne veghează asupra lor. Sunetul de clopote care răzbate din difuzoarele exterioare ale bisericii, nu este altceva decât o frumoasă compoziție a lui Taneli Kuusisto…
…Jumătate de oră de concert, câteva zeci de fotografii și o stare brusc înălțătoare – acesta este bilanțul orei 
petrecută la Temppeliaukio. La 11,30 avem programată o scurtă întâlnire de rămas bun cu Oana Velcu Laitinen, așa ca mai avem vreo 20 de minute la dispoziție. In ce să le investim? Răspunsul vine la unison, însoțindu-ne privirile care deja , în tandem, s-au fixat pe direcția magazinelor de suveniruri. Vi se par mult 20 de minute, pt a sta intr-un magazin nu mai mare decât o sufragerie de bloc? Ași! Nu ne-ați văzut pe mine și pe Elena! Ne-am pierdut în marea de flecuștețe purtând însemnele finlandeze, ieșind de acolo încarcate cu magneți, șosete cu capete de reni, semne de carte si tirbușoane cu steagul Finlandei, manuși de bucătărie și scrumiere cu peisaje lapone, tricouri cu chipul renului Rudolf și oglinjoare de poșetă cu cel al lui Moș Crăciun, plus altele asemenea lor. Noroc cu Oana, care ne-a extras din mijlocul shoppingului, căci altfel o lăsam fără marfă pe simpatica mexicană ce adminsitra prăvălia amintirilor!
…Zambitoare și solară, așa cum am cunoscut-o, Oana ne mai dezvâluie câte ceva din spiritul finlandez, alăturându-ni-se îndrumul spre următorul obiectiv : Muzeul National. O luăm pe jos, prilej să mai aflăm detalii despre oraș, despre chioșcurile cu hot-dogi care se deschid abia noaptea, pentru finlandezii petrecăreți ce se întorc de la chefuri, apoi despre misterioasa denumire “ravintola” , pe care o tot vedeam pe frontispicii și care aflu acum că însemna, de fapt…restaurant! Dar iată o clădire impunătoare, ce pare un castel. Este Muzeul National, cel mai mare din țară, locul în care este adunată întreaga istorie a Finlandei ce ne este gazdă.
…Selfie în trei, la intrare, dupa care îi urcăm treptele. Oana ne va însoți, preț de jumătate de oră, după care va fugi la treburile sale, iar noi vom încerca să surprindem în informații și imagini, parcursul acestui popor, din epoca de piatră și până astăzi…
I se spune , in finlandeză, Kansallismuseo, iar clădirea ce-l adăpostește, deși este construită în stil clasic ( mie 
mi-a sugerat un castel sau o catedrală), a fost recent renovată și are mireasmă de nou. Toate exponatele au legătură directă cu istoria Finlandei. 1906 scria in calendare, atunci când a fost proiectat muzeul. Ce făceați pe atunci? Cu siguranță că niciunul din voi nu era încă venit pe lume. Erau însă demult afirmați arhitecții Gesellius – Lindgren – Saarinen – trioul de aur care a proiectat acest muzeu încercand să reflecte în construcția sa istoria finlandeza. Clădirea imensă care abia ne încape în poza de trei , este 
construită în stil national, cuprinzand si elemente din arhitectura vechilor biserici finlandeze, dar și a castelelor scandinave. Turnul principal, bunăoară, il imită pe cel al Catedralei din Turku. Analizând mai departe construcția, observ , la intrarea in muzeu, un urs de piatră. Este opera lui Wikstrom, iar frescele de pe tavanul foaierului, prezentand scene din Kalevala, poemul epic national al Finlandei – un fel de “Miorița” a acestui popor nordic, sunt realizate de Gallen – Kallela. De altfel, prima expoziție a muzeului îi este dedicată marelui artist al poporului. O vizităm împreună cu Oana, după care noua noastră prietenă finlandeză ne oferă îmbrățișarea sa, noi i le oferim pe ale noastre, Oana se pierde în mulțime, iar noi rămânem să cutreieram muzeul. 
În cartea pe care voi începe s-o scriu odată întoarsă acasă, voi zabovi în detaliu, povestindu-vă despre uriașul muzeu, înghesuit de noi în doar două ore de colindat. Dacă ne-am fi propus să fim riguroase, probabil că vizitarea sa ar fi încălcat hotarele zilei. Bogăția de informații, modul ingenios de prezentare a diferitelor epoci istorice – în care fotografiile de arhivă se împleteau cu proiecții video și cu reconstituiri sonore ale unor momente cruciale ale istoriei Finlandei, toate la un loc sunt impresionante, iar aglomerația din muzeu – în totală contradicție cu prețul piperat al biletului – 16 Euro! – ( în cazul nostru, legitimația de presă a făcut din nou minuni!) demonstrează cu vârf și îndesat că poporul finlandez este unul aplecat către cunoașterea propriei istorii, și că oaspeții acestei țări, din respect față de aceasta, găsesc , în Muzeul Național, un loc potrivit pentru a investi câteva ore din călătoria lor. Deocamdată însă vă invit să dați click pe fotografiile de mai jos, care încearcă să redea ( cu toate limitările unor spații luminate precar) atmosfera unui muzeu deosebit, vizitat de noi într-o înegurată zi de întâi Februar…
În drumul de la Muzeul National, la Albert Sokos Hotel am verificat sensul versurilor lui Alecsandri din “Peneș Curcanul” : “Mai greu îmi pare drumul/ Acum, la-ntors acasă…”. Ne venea și nouă să zburăm, doar că nu ne lăsa …nu rana din pulpă, ci oboseala din încercatele picioare. Autobuzul 63 ne-a venit în ajutor, ducandu-ne până aproape de hotel. Aici am ales o odihnă activă, în locul lancezelii : eu am scris, Elena a editat filmul zilei –
dar deja v-ați obișnuit cu aceasta diviziune a muncii în echipa noastră : eu – responsabila cu cuvintele, Elena – cu imaginile. În acestea din urma aleg să nu intervin decât atunci când se impune o “fotografie în doi ( mă rog, în două!) și intră în acțiune selfie-stick-ul din buzunarul de la piept. Canadiana Mammut de la Magazinul Himalaya are un foarte mare avantaj : are o mulțime de “spații de depozitare” – a se citi “buzunare”, și la vedere și ascunse, în care mi-am repartizat judicios toate cele de primă necesitate : telefonul mobil, selfie-stick-ul, ochelarii, rujul de buze, cartela de la hotel, mănușile, …să mai continui?
După ce ne-am tras sufletul, tolănite pe “paturile de lucru”, lăsatul serii ne-a reamintit de întâlnirea cu Andreea Derla ( românca de succes, trăitoare de doi ani în Finlanda si pe care am avut ocazia s-o intervievez recent, la sugestia Ambasadei, pentru revista Femeide10.ro”). Nu întâmplător, am fixat întâlnirea noastră chiar în față la faimoasa Bibliotecă OODI – unul din obiectivele prezente pe interminabila parcă listă, facută cu grijă la București.
Ratăm un tramvai, gâfaind pe străzile deja scăldate de întuneric ( ora 17), apoi ne suim într-unul în direcție
greșită, însa ajungem cu bine, în final, fix la epuizarea sfertului academic. In tramvai ne amuzăm fotografiind locul destinat persoanelor ce călătoresc însoțite de câini. o postare amuzantă pe Facebook completează fotografia : In tramvaiele finlandeze exista locuri marcate pt pasagerii cu cătei. Ne-am trezit si noi pe locurile astea si de vreo 3 statii ne tot certam : care e dulaul, care e stapanul?”
Dar iată-ne deja la intrarea în clădirea monumentală reprezentând cea mai mare librărie din Finlanda.
….La încheierea vizitei, în timpul unui smoothie savurat cu Andreea ( la noi fiecare astfel de “sucuri” , “prăjituri” sau “cafele” sunt de fapt prilejuri de a-i ai trage de limbă pe trăitorii mai vechi și mai noi în Finlanda, cu privire la varii detalii legate de țara lor și de poporul său) , aflu noutăți despre atât de lăudatul sistem de învățământ finlandez. Andreea are doua fetițe gemene în varstă de 5 ani și experimenteaza pe propria piele cele citite de mine în cărți. Spre deosebire de sistemul nostru de
învățământ, care toarna în tine știință cu polonicul, fără să fie interesat de ceea ce vei face tu apoi cu cele învățate, la finlandezi totul este centrat pe utilitatea informatiilor pentru pregătirea pentru viața concretă care te asteaptă, ca adult. Spre exemplu, la cele mai fragede vârste, copii sunt învățați …să voteze!, deși o vor face abia la 18 ani. Dar lumea din jur trebuie ințeleasa, nu-i așa? și atunci, prin povești de genul Domnul Bursuc vrea să devină președinte peste animalele din pădure si atunci declanșeaza o campanie electorala, însa bine si Doamna Vulpe, contracandidata și încearca să convingă jivinele că ea este mai bună decât Domnul Bursuc, dupa care animăluțele se pregâtesc de vot ș.a.m.d. Dar despre asta vă voi mai povesti.
Mi-am terminat sucul și, cât timp Elena și Andreea discută despre copiii lor ( ai mei au ieșit din raza de actiune a unor astfel de dialoguri!) notez, pe fugă, pe Facebook : “Astăzi am încheiat seara printre cărți. Le-am vizitat doar, de citit nu am găsit vreme. Am vizitat așadar una dintre cele mai spectaculoase biblioteci din Finlanda – celebra Oodi. Biblioteca este de STAT ( adică nu numai că poți STA aici, dar este cadoul făcut acum câțiva ani de STATUL finlandez locuitorilor Capitalei sale!) . Aici poți, 7 zile din 7, de dimineața și până seara, să citești cărți, să asculți muzică, să joci șah, să iei masa, să-ți admiri copiii zbenguindu-se la locul de joacă, să participi la evenimente și să socializezi, pur și simplu. Ceea ce am făcut și noi ( mă refer la ultima activitate!) întâlnindu-ne cu Andreea Derla, românca de nota 10 cu care am realizat recent un interviu in revista noastră. Dar să revenim la Oodi! Ceea ce m-a impresionat ( pe lângă anvergura bibliotecii, aerul aerisit și designul atât de modern), a fost numărul atât de mare de tineri pasionați de lectură. Și nu numai tineri. Dar, oare, la noi cum o fi ?…mărturisesc că n-am mai intrat demult într-o bibliotecă!🙉
Comentează