Foto: Elena Cristescu
NE-ÎN-TOAR-SĂ!
Așa am dormit noaptea trecută! Cu sentimentul datoriei împlinite : “Vedi Roma e puoi mori” s-a tradus, în cazul nostru : “Să-l vezi pe Moș Crăciun, și apoi poți să mori!”…Noi l-am văzut, iar acum putem să…murim de curiozitate, întrebându-ne ce alte provocări ne va mai oferi această călătorie!
Am dormit neîntoarse, însă de trezit, ne-am trezit… tot într-un hotel Sokos, însă de data aceasta într-unul din 
Helsinki. Acelasi, de fapt, de acum 3 zile, unde ne așteptau cuminți, la Recepție, valizele lăsate spre păstrare. Ne-am “re-cazat” , doar că am fost avansate de la etajul 4 la etajul 5! Camera arată fix la fel, doar că ferestrele de data asta nu mai dau spre strada principală, ci spre una laterală și spre un bloc de locuințe. Este mult mai liniște, nu se aud mașinile pe care, in prima noapte, Elena le confundase cu un posibil crivăț, băgându-ma în sperieți!
Blocul de peste drum este tot din cărămidă roșie, ca și Hotelul și ca majoritatea clădirilor din Helsinki. De fapt, din cam toate orașele vechi din vestul bătrânului continent. Trăgând cu ochiul la “vecini”, prin perdeaua camerei noastre, pot rotunji două concluzii : perdelele nu sunt deloc o regulă la Helsinki ( ceea ce oferă o vizibilitate perfectă pentru pasionații acestor activități!) iar balcoanele sunt cam toate deschise, chiar dacă clima acestui colț de lume ar fi recomandat, poate, închiderea lor. Iată însă că finlandezii, popor călit, vor, se pare, ca atunci când ies pe balcon , să respire aer curat, și nu mireasmă de varză murată și vechituri, așa cum se întâmplă în majoritatea balcoanelor mioritice, închise etanș și folosite ca depozite de “te miri ce”! Apropo, azi dimineață am surprins un finlandez bălai și bărbos care a ieșit pe balcon, chiar în dreptul ferestrei noastre, la bustul gol și a executat câteva exercitii de gimnastică. Am fugit repede la telefonul mobil să văd câte grade sunt afară ( nu erau decât minus 3 !), apoi am revenit la punctul de observație, l-am mai căutat o dată cu privirea pe vajnicul urmaș al vikingilor, dar acesta dispăruse. Probabil, la saună!
Astăzi planul nostru a fost unul stufos și eminamente cultural. Știți basmul acela al fraților Grimm, despre croitorașul cel viteaz, care răpunea câte “ 7 dintr-o lovitură”? Ei, noi azi am răpus 3 muzee dintr-o lovitură, cărora le-am adăugat și un apendice : țineți-vă bine, un …SPECTACOL DE TEATRU!!!
Primul pe listă a fost HAM . Nu, nu e vorba de vreun muzeu al istoriei canine, ci de inițialele denumirii sale : Helsinki Art Museum. Mari iubitori de artă, locuitorii Capitalei finlandeze sunt foarte mândri de cele 9000 de lucrări de artă, câte sunt cuprinse în statisticile orașului. Jumătate din ele sunt risipite pe strazile acestuia, prin parcurile sale, prin clădirile de birouri, școli și librării, ajungând astfel să facă parte din viața de zi cu zi a fiecărui cetățean. Restul au fost adunate în expozițiile adăpostite în clădirea numită Tennis Palace.
Îi dăm porțile în lături la zece minute după ora deschiderii , prezentăm legitimațiile de presă, primind pe loc un zâmbet larg de finlandeză cu părul precum spicele de grâu și, asortat zâmbetului, un abțibild pe care ni-l lipim mândre în piept : el ne asigură intrarea gratuită la cele câteva expoziții care figurează în meniul muzeului, în aceasta perioadă. Un domn în vârstă foarte drăguț având rol de portar ( probabil un pensionar împatimit de artă, care își continuă viața activă în același loc, probabil, pe care l-a servit o viața intreagă), prelungește 
zâmbetul domnișoarei de la Casa de bilete și, deducând din ciripitul nostru că suntem de pe alte meleaguri, declanșează o conversație activă, încercând să afle de unde suntem, de când și cu ce ocazie în Helsinki, dacă ne place, etc. Totul în engleza. In Finlanda, repet, toată lumea, de la mic la mare, vorbește o engleză perfectă, cu accent ca la ea acasă. Degetul întins al domnului ambil ne arată, în final, de unde s-o incepem. Ceea ce și facem. Pe două 
etaje se succed câteva expoziții ale unor cunoscuți artiști finlandezi : Kaija Hinkula oscilează între picturi și sculpturi, creind ceea ce ea singură numește, autodefinindu-se, un “fantastic minimalism” : lumi paralele, pe care artista le vede cu ochii imaginației sale. Nu suntem avizate, nici eu, nici Elena, de aceea lucrările ne par ușor surprinzătoare – reacție pe care în mod firesc o au mai întotdeauna toți necunoscătorii, treziți în fața unor lucrări de artă atipice. Ca bunăoară cele ale Kaijei, avand toate numitorul comun al unor ciudate fire de textile ce ies din mijlocul creatiilor sale multicolore.
Expoziția “ Moale” este ceva mai “comestibilă”, ea reunind lucrările de artă ale unor numeroși artiști finlandezi,
care au ales ca materie primă materialele moi – textilele. O fotografiez pe furiș pe Elena, făcându-și cruce în dreptul unei vitrine în care sunt expuse trei perechi de dessou-uri multicolore cu design abracadabrant. Operă de artă, Elena, ce știi tu?!?
Tove Jansson – artistă, scriitoare, pictoriță, autoare de benzi desenate, ilustratoare și scenaristă – le este binecunoscută finlandezilor mari, dar mai ales celor mici. Ea este autorul faimoaselor povești și desene, care au impus celebrele personaje Moomin pretutindeni in lume. Că veni vorba – fac o paranteză – îmi amintesc că în a doua zi a prezenței noastre in Finlanda am intrat, împreună cu Elena, într-un astfel de Moomin Shop ( există un adevărat cult al familiei Moomin în Finlanda!), unde am petrecut minute în șir admirând zecile de produse purtand chipurile personajelor îndrăgite de toți copiii finlandezi și nu numai!
HAM îi dedică așadar una din expozițiile sale celebrei artiste, cunoscută și prin faptul că majoritatea lucrărilor sale își aveau sorgintea în viața ei de zi cu zi, în realitatea sa înconjurătoare. Cateva din frescele semnate “Tove Jansson” ne introduc în lumea talentului său. În sala alăturată lor, fotografii înrămate îmbracă pereții, dezvăluindu-ne câteva instantanee din viața lui Tove, surprinse chiar de fratele său, Per Uve Jansson, pe parcursul a câteva decenii.
Următoarea sală îi este dedicată lui Viggo Wallenskold. Hm…Sper să nu citească și copiii acest episod, pentru că domnul Viggo, în dorința de a prezenta diversitatea umană și diferențele între oameni, a adunat în lucrările sale tot soiul de “subiecți” : copii, femei, bărbați, cerșetori, slăbanogi, obezi, pitici, persoane cu handicap, oameni ai Prezentului și Oameni ai trecutului. Între ei, foarte mulți în pielea goală! …Rezultatul? …parcurgem , rușinate, șirul tablourilor de pe pereți, ridicând cu jenă aparatele de fotografiat, pentru a le imortaliza, în scopuri jurnalistice…
“I am not what you see” și-a intitulat expoziția Lilibeth Cuenca Rasmussen. Artista filipineza stabilită in Danemarca a ales ca tematică a operelor sale identitatea umană, apartenența etnică, sexul, relațiile interumane, religia, problemele sociale. Expoziția sa grupează în patru lucrări complexe modul de viață ( simplificat, firește) în patru locuri distincte de pe Terra.
Și tot ea este și cea care apare în scurtmetrajele difuzate pe ecranele dispuse în sală, și unde vizitatorii o pot urmări pe autoare expunandu-și, prin metafore vizuale și adresări directe, propriile păreri legate de lume și viață, de prezența sufocantă a bărbaților în istoria artelor, de egocentrism…
….Suntem, iată, in tramvaiul 9, care ne va duce la Muzeul de Design. Afară e vreme suspect de bună, e un cer albastru cu nori albi frumos desenați pe nesfârșirea sa, ceea ce bate de departe orice operă de artă modernă, dintre cele văzute pâna acum. Ne facem un selfie in tramvai, mândre că am reușit să descărcăm aplicația corspunzătoare transportului în comun din Helsinki și să activăm linkurile pe care ni le-a oferit, înca de la București, drăguțul Ilias Kuntras de la Oficiul de promovare a orașului Helsinki – organizație de pe lângă Primăria Helsinki.
….În 20 de minute ne fotografiem deja în fața impunătorului Muzeu de Design din Helsinki. Despre designul 
nordic am vorbit pe îndelete în precedentele mele jurnale de călătorie, si din Norvegia, și din Suedia și din Danemarca. Exista un puternic numitor comun între toate aceste țări, privind designul, așa că nu voi reveni cu informațiile.
Designmuseo din Helsinki le este dedicat deopotrivă atât designului finlandez , cât și celui străin, muzeul referindu-se deopotrivă atât la designul industrial, cât și la cel grafic
Aflat în Design District, pe strada Korkeavuorenkatu ( toate străzile au această terminație “katu”, care înseamnă “stradă”) , muzeul din cărămidă roșie cu alura de castel construit în stil neorenascentist ne scoate mecanic mainile înghețate din mănuși, pentru a ne fotografia în fața lui. Găsesc, iată, singura movilă de zapadă din oraș și mă cocoț pe ea, în amintirea zapezilor din Laponia, chiar dacă movila de sub mine afișează o dezarmantă nuanță de .. alb-murdar citadin. 
La începuturile sale, clădirea din spatele nostru a fost o școală proiectată de arhitectul Gustaf Nystrom, iar din 1978 clădirea a primit o altă destinație, devenind Muzeul de design de astăzi.În 2002, muzeul și-a schimbat
numele din Taideteollisuusmuseo în Designmuseo, finlandezii dandu-și și ei seama că denumirea era mult prea complicată chiar și pentru ei, darămite pentru noi! Muzeul finlandez al designului include o expoziție permanentă dedicată istoriei designului finlandez din 1870 până în prezent, dar și tradiționalul spațiu dedicat expozițiilor itinerante. Ne lăsăm hainele în safe-urile de la intrare, încântate că și în această țară functionează acest civilizat obicei, întâlnit și in anterior vizitatele Suedia și Danemarca. Rasfoim broșura muzeului și consemnăm: colecția permanentă a muzeului este formată din peste 75.000 de obiecte și 140.000 de desene și schițe.
Vizităm sălile ce înlănțuie informații legate de evoluția designului finlandez și exponate reprezentative. Cațiva bătrânei din preajma mea oftează, nostalgici, privind obiectele ce le amintesc de tinerețea demult apusă, după care îi surprind mai incolo uitandu-se lung ( sau poate mi se pare mie?) la formele evoluate ale acelorași obiecte, din zilele noastre.
In zona expozițiilor, parcurgem lucrările echipei condusă de designerul Antti Nurmesniemi, apoi zăbovim mai 
mult – căci ne simțim mai confortabil – în zona creațiilor vestimentare, semnate de Vuokko Nurmesniemi, un fost artist ceramist, devenită designer în lumea creațiilor vestimentare ; un fel de Zina Dumitrescu a modei finlandeze.
Alternativele lumii Viitorului ne întâmpină la subsolul Muzeului. Lăsăm imaginația să ne zburde pe potecile nesfârșitului drum spre Înainte, cercetând felul în care designerii finlandezi văd evoluția lumii înconjurătoare în deceniile viitoare. Edilii muzeului ne pun și nouă imaginația la lucru : un perete întins se află la dispoziția vizitatorilor, ademeniți să viseze o clipă la Viitor , la doborârea limitelor, prin imaginație. Nu trebuie decât să luăm o bilețel autocolant din stiva așezată pe un raft și să completăm titlul înscris pe el : “Ce-ar fi dacă…?”
Închid o clipă ochii , după care completez, cu markerul : “Ce-ar fi dacă…eu și Elena 
ne-am muta definitiv in Finlanda?”. Lipesc biletul pe zid și trag cu ochiul la al Elenei . Hihi! Elena e mult mai “creativă”! A scris : “Mugur, te iubesc!”. O fotografiez și ii trimit lui Mugur biletul, pe WApp! Cred că a leșinat de plăcere, aflând ca numele sau este acum expus în Muzeul de design din Helsinki!
…Vă fac o mărturisire. Ori de câte ori savârșesc astfel de călătorii de documentare, mor de ciudă că ritmul draconic de vizitare a orașului și a obiectivelor sale mă condamnă la o oarecare superficialitate. Muzee, precum cele de astăzi necesită ore bune de colindat, de reflecție, ori noi le-am parcurs, cum s-ar zice, “în galop”! Dar cum să apuci, într-o săptămână, să înveți un oraș clădit în sute de ani și o cultură la care un popor a trudit alte câteva mii?…Ne aflăm, iată, în fața unui alt muzeu, de data asta dintr-un cu totul alt registru…De fapt, o rupere de ritm era chiar binevenită, caci ne bubuie deja mintea de simboluri , imagini , forme și culori!
…Dacă ai cât de cât ureche muzicală si dacă ești curios să afli câte ceva despre muzica finlandeză ( 
mărturisesc că, în afara îndrăcitei trupe de monști-rockeri LORDI, care câștigase Eurovisionul acum câțiva ani, eu habar n-aveam de artiștii finlandezi ei de muzica lor) – popasul ideal este Finnish Music Hall of Fame. Deși se află destul de depărtișor de centru, ne-am încăpătânat să bifăm și noi această croazieră a simțurilor prin oceanul muzical finlandez. Dar iată-ne din nou plăcut impresionate de …designul modernului muzeu și de modalitățile atât de cool prin care edilii săi au ales să le “predea” vizitatorilor lecția istoriei muzicale a țării lor. Din nou legitimația de presă face minuni, exercitându-și rolul de “Sesam, deschide-te!“
Muzeul ne amintește întrucâtva de cel al grupului Abba, din Stockholm, doar că aici exponatele nu fac referire la o anume vedetă sau la un anume grup muzical, ci la muzica finlandeză in general, Dincolo de modalitățile video atât de diverse( fotografii, postere, ecrane, ochelari VR 3D, etc) , am putut asculta, în căști pretutindeni răspandite, hiturile finlandeze ale deceniilor trecute, 
am putut chiar participa la un inedit karaoke, cu ochelari 3D atașați la ochi și…(să nu râdeți!) am dansat alături de alți vizitatori, în ritmurile muzicii finlandeze. Am admirat apoi ținutele starurilor de la marile concerte ale deceniilor trecute, expuse strălucitor în vitrine, dar și alte obiecte personale ale 
vedetelor adulate de locuitorii acestei țări minunate.
….Dar ziua încă nu s-a terminat! Experiența de final a fost…ei, acu-i acu! – EXPERIENȚA VIEȚII! o piesă de teatru, in limba… finlandeză!!!
E seară, afară e noapte de-a binelea! ( ora 17 întunecă orașul, care însă rămâne strălucitor prin iluminatul 
stradal. Acesta n-a auzit, se pare, de criza de energie și se manifestă plenar, secondat de puzderia de frontispicii luminoase ce colorează intens clădirile. Frumos îmbrăcate ( in sensul ca am schimbat puloverele (nu, nu între noi!😂😂😂 ), o luăm vitejește pe jos , spre Lilla Teatern, cel cu care, dupa o lunga corespondență la București, am ajuns “să batem palma”, primind invitații la una din piesele sale 
de top. În 15 minute suntem acolo ( distanțele din oraș sunt relativ mici, iar noi, firi sportive, preferam să le parcurgem la pas, ca să simtim și mai bine spiritul orașului). Ne întâmpină Ida Virkkunen, PR-ul drăguț al unuia dintre cele mai vechi teatre din Helsinki ( 1960, in actualul sediu, dar datând imediat de după război). Ne imbrătișăm de parcă ne-am ști de-o viață ( ce face internetul din om!), după care Ida și colega sa ne 
povestesc despre teatrul finlandez, despre suferința lui în pandemie, despre repertoriu, despre cei care vin la teatru ( cu precădere exponenți ai vârstei a treia) și, in fine, despre piesa de astăzi – o variantă finlandeză a celebrului musical ONCE, lansat pe Broadway acum ceva ani. Și iată vestea bună : deși inițial îmi spusese că piesa este tradusă în engleza, astăzi Ida m-a anunțat, cu voce scăzută : “Știți, v-am indus în eroare : piesa nu este titrată! Va fi doar in finlandeza!”. Inghit un nod, mare… cât inima mea 😁, o privesc pe Elena, ea pe mine și, politicoase, răspundem în cor : “-Nu-i nimic! Dacă e musical, ne vom bucura să 
ascultăm muzica și să admirăm jocul artiștilor!”. Ca să ne ridice moralul, Ida ne servește cu câte o șampanie și o prăjitură …sărată!!!, cu somon, la bufetul cochet al teatrului; îi oferim și noi suvenirurile aduse special, din România, după care fetele se varsă către casele lor, iar noi, către locurile noastre, foarte bune de altfel, într-o sală de 250 de scaune, plină ochi. Rasuflam ușurate, văzând că în jur ținuta oficială este cea “sport”, puține persoane scoțandu-și din șifoniere rochiile și costumele la patru ace. În rest, ca și în cazul nostru : pulovere, jeanși, bocanci, rucsaci. Media de vârstă : 50 plus. În rest, fețe inteligente, rafinate.
Piesa începe, cu un decor minimalist : pe scenă nu sunt decât artiștii așezați in semicerc, pe scaune și purtând în brațe instrumente muzicale diverse, la care vor și cânta, individual sau in grup ( 12 artiști), pe timpul piesei. Povestea de dragoste dintre cele două personaje principale – un artist chitarist din Dublin și o tânără venită din Cehia – parcurge pașii binecunoscuți : cei doi fac cunostință, se tachinează la început, apoi incep să se uite cu 
interes unul la celălalt, apoi se îndrăgostesc nebunește. Sau, cel puțin așa am dedus noi, punându-ne serios imaginația la contribuție. Între pașii de mai sus – câte o repriză de muzică și mișcare, pe scenă fiind o vanzoleală continua, numai bună să-ți mute atenția de la lipsa decorului. Ne întrebați ce am înteles din dialoguri? Păi…nimic! Din toată finlandeza vorbită în piesă, am reușit doar să deducem că “joo” ( io) înseamnă “da” și “ei” inseamnă “nu”. În rest, in momentul în care cei din jur incepeau să râdă ( piesa are vădite urme de comedie! ), intram și noi în joc, izbucnind într-un ras molipsitor, nu de alta, dar să nu fi crezut cei din jur că suntem snoabe și că nu ne mișcă jocul actorilor finlandezi. Care, fie vorba între noi, erau cu toții foarte talentați.
…Deși nu e frumos ce voi mărturisi acum și nici nu ne face cinste, alegem să fim totuși corecte și vom recunoaște că, la pauză, am dezertat, oboseala spunandu-și cuvântul, ajutată și de senzatia de “vitel la poarta noua” ce ne însotise pe tot parcursul primului act al piesei. Una peste alta, experienta a fost insă una interesantă, necesară și plăcută, ea aducându-ne față în fața cu teatrul finlandez de azi, cu talentații săi actori și cu publicul din sălile de soectacol ale capitalei Helsinki, pe care l-am analizat , pe furiș, cu un interes cel puțin la fel de mare, precum cel manifestat vis-a-vis de ceea ce se petrecea pe scenă.
Comentează