banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Părinții mei, “copiii” mei…

     

   Părinții mei îmbătrânesc. Încerc să ignor cât pot acest lucru ; în sufletul meu ei sunt în continuare “mami” și “tati” și simplul fapt că-i știu aproape, la câteva străzi distanță,  face ca Universul să-mi pară mai prietenos și ziua de mâine mai încarcată de lumină..Dar ei îmbătrânesc…Nici eu nu stau pe loc, e drept. În fiecare dimineață mă privește din oglindă un alt chip :  mai bogat cu o zi, mai înțelept cu o întâmplare, mai aproape de destinația finală. Dar de mine nu-mi pasă atât de mult, cât mă dor anii care se-înghesuie în cârca părinților mei…

Nu știu de ce, dar începe să-mi pară că ai mei sunt pensionari de când îi știu. Aproape că nici nu-mi mai amintesc anii în care plecau, în zori, la muncă, lăsându-mi bilețele pe masa din bucătărie. Și nu, părinții mei încă nu sunt încovoiați de vreme și nici legați de pământ printr-un baston nesuferit. Tata încă mai zăbovește, ore în șir, la laptop iar mama mânuiește  cu iscusință skype-ul, care o leagă de prietenele ei din copilărie, împrăștiate prin lume. S-ar zice că am niște părinți “updatați”. Și totuși, atât de bătrâni….

Cât despre mine, …îi iubesc nespus. La fel cum am făcut-o de când mă știu, ba poate chiar mai intens. Cu cât știu că se apropie mai mult momentul inevitabilei despărțiri, dragostea mea devine și mai puternică, aproape disperată.. Mă adresez în continuare lor după sfaturi, atunci când traversez momente de cumpănă, deși în ultima vreme am constatat că furtunile din viața mea se transformă în cele din tensiometrele cu care iși măsoară seară de seară tensiunea. Așa că am început a evita să le povestesc chiar toate întâmplările mele cu iz de adrenalină… Mă simt datoare să îi protejez. De fapt, acum eu am devenit “baza”. În mâinile mele sunt arcul și săgețile. Eu sunt cea care imprimă direcția… Chiar dacă ei continuă să mă trateze ca pe un copil, certându-mă pentru că umblu “dezbrăcată” cand afară e frig , că nu mănănc destul sau că nu dorm noaptea cat trebuie…Dar în sinea lor, ei știu că acum depind, într-un fel,  de mine si de aceea încearcă să fie cât mai “cuminți”, să nu mă supere. ..De parcă m-aș putea vreodată supăra pe ei : doar le datorez tot ceea ce sunt, întreaga mea viață! …

Nu-mi dau seama când și cum anume a apărut granița dintre “înainte” și “după”. Dintre viața noastră de odinioară și cea de acum. Poate atunci când au început să se îngrămădească, pe noptierele lor, pilulele colorate? Când vizitele la doctori au intrat în firescul cotidian? 

Îmi plăcea la nebunie, pe vremuri ( și nu a contenit să-mi placă) “Repetabila povară” a lui Adrian Păunescu. Înainte, îmi plăcea “dezinteresat”. Eram fana poetului și mă emoționau toate rimele sale. Unele până la lacrimi. Chiar dacă nu le citeam “subiectiv”. Acum recitesc poezia și-mi pare că e despre mine. Despre noi… Constat, cu durere, cum mama începe să uite. Mă surprind repetâ du-i același lucru, la interval de nici o oră. O fac cu calm, dar mi se strânge inima de fiecare dată și îi caut circumstanțe atenuante : poate n-am fost eu explicită, poate n-a fost ea atentă, poate am vorbit prea încet…Nici tata, curajosul meu tată, nu mai e ce-a fost. Pe vremuri se lua la trântă cu orice paraleu, pentru dreptate. Acum a devenit prudent, îi e frică atunci când știe că zbor cu avionul, se frământă neapus, atunci când mai află de războaiele mele cu diverși netrebnici. Cred că, în sinea lui, știe că, la o adică,  nu mă mai poate apăra…

 Nu știu pe care dintre noi Timpul îi vindecă, dar știu că de iertat, nu iartă pe nimeni…

 Sper ca părinții mei să nu citească niciodată aceste rânduri. Ei trebuie să stie că, pentru mine, sunt neschimbați, la fel ca dragostea mea pentru ei. Dar nu pot să nu observ cum , de la o zi la alta, parcă sunt din ce în ce mai mărunței, mai supărăcioși, mai vulnerabili. Mi-au rămas însă la fel de devotați și știu că ar face orice , pentru ca eu să fiu fericită…

A mai rămas putin timp, înfășurat pe mosor..Simt asta cu fiecare zi ce trece și tresar, ori de câte ori telefonul sună la ore nepermise. Au devenit mici sărbători toate vizitele mele în casa părintească. Aproape că nu mă mai supăr când mi se spune mereu “Iar ne-ai cumpărat cutare sau cutare! Doar ți-am spus că avem tot ce ne trebuie!”… Eu continui să le trec pragul, încărcată de sacoșe, ei continuă să mă certe, iar mama să-mi îndese în geantă, la plecare, câte o prăjitură făcuta de ea, după rețetele copilăriei. Doar că acum nu-i mai reușește parcă tot atât de bine…Ea zice că e “de la cuptor, care nu mai coace ca lumea”. Eu știu că e de la anii săi mult prea mulți… Îi laud prăjitura, o strâng la piept și-i mulțumesc lui Dumnezeu că  mi-o ține alături…

    Un lucru e sigur : tatăl meu a încetat demult să mai fie Marele Zid care mă apăra de vrăjmași și nici mama nu mai este acel “guru”, care mă povățuia în cele mai dificile momente. Îmi lipsesc, de multe ori, îmbărbătările lor. Uneori îmi vine să le bat la ușă, să le plâng pe umăr, să le spun că am obosit, că nu mai am puteri, că astăzi intregul Univers s-a coalizat parcă, împotriva mea. Însă ei..nu mai au cum să mă apere, nu mă mai pot ajuta. Pentru că acum…ei au devenit , de fapt, “copiii” mei.

Rubrică oferită de :

 

Femei de 10 pe Facebook