Când eram mică-mică, eram fascinată să folosesc, “ajutând-o”, chipurile, pe mama în bucătărie, ustensile precum strecurătoarea sau sita. Îmi plăcea atât de mult să văd cum acestea rețin lucrurile utile, lăsând să se scurgă ceea ce nu folosea la nimic. Ca urmare, pentru a-mi stimula, la 3-4 anișori, pofta de muncă, mama mă chema pe mine atunci când avea ceva de strecurat ( boabele de mazăre dintr-o conservă) sau de cernut ( făina pentru mămăligă) Nu știu de ce mi-au revenit brusc în minte, azi noapte, aceste stranii imagini. Apoi am găsit similitudini cu situația în care mă aflu…
Voi spune din capul locului că, în viață, dacă te încăpățânezi, poți descoperi chiar și în orice lucru rău, un crâmpei de bine. Nu-ți trebuie decât oleacă de optimism, care să-ți înfoaie pânzele corăbiilor tale, atunci când furtunile par a fi chitite să ți le scufunde. Zilele acestea am navigat pe astfel de mări învolburate. Un proverb…nu mai știu de ce sorginte, afirmă că “mările învolburate călesc marinarii” . Numele meu fiind atât de ..”marin”, probabil că proverbul mă atinge și pe mine. Cert este că un lucru bun sigur s-a desprins din toată această vânzoleală emoțională, în care am fost cuprinsă : am reușit să -i cunosc mai bine pe oamenii din jurul meu. Nu că n-aș fi știut dinainte că oamenii se împart, simplist, în “buni” și “răi”, dar în aceste zile nuanțele s-au adâncit foarte mult și analiza mea a căpătat profunzime.
Incidentul de la CNA, care s-ar fi putut sfârși bine-mersi cu acea sancțiune ( dată TVR într-un exces de zel al celor pe care, până la urmă pot să-i înțeleg), a fost însă răuvoitor amplificat de cei care, în mod normal, ar fi putut…nu spun “să-și apere” unul dintre cei mai devotați oșteni, dar măcar să-l admonesteze “între uși închise”, recunoscându-și la rându-le partea lor de “vină”- dacă chiar există o vină. Dar lucrurile au luat-o razna ( nu comentez acum asta) și situația s-a inflamat rău de tot. Nu mi-am dorit-o, însă educația primită de mic copil – de pe când cerneam mămăliga cu sita din bucătărie – m-a împins întotdeauna să lupt, atunci când aveam de a face cu o nedreptate. Ori abuzurile de orice fel numai lucru drept nu reprezintă…
Toată povestea asta a generat, în jurul meu, o sumedenie de reacții. La început mi-am zis să le adun, să le am ca dovezi ulterioare, dacă va fi cazul. Apoi, pe parcurs, le-am pierdut șirul și am renunțat : erau atât de multe , încât ar fi însemnat să stau ore în șir să păstrez link-uri din presă, sa fac copy-paste-uri din mesajele de pe Fb sau din comentarii, să stochez mailuri sau să notez discuții telefonice.
Jurnaliștii – chiar și cei de la posturi pe care le consideram mereu potrivnice TVR-ului – mi s-au solidarizat pe loc, chiar și numai relatând obiectiv și constant “speța”. Informarea corectă este tot ce-mi puteam dori mai mult : după ce lumea citește prin ziare că insitutia mea a fost sancționată din cauza unei emisiuni ce-mi poartă amprenta, că TVR își cere public scuze ( lucru pe care nu l-am mai auzit niciodată până acum) sau că voi fi discutată de către o comisie de disciplină special intocmită, singura mea salvare în ochii celor mulți și nedumeriți, și cărora mi-am dedicat întreaga carieră – telespectatorii mei – era să afle , în mod corect, ce se ascundea în spatele acestor grozăvii. Și mă plec acum în fața jurnaliștilor de pretutindeni pentru colegiala “mână de ajutor”. Eu așa o numesc, chiar dacă ei vor spune că nu și-au facut decât datoria. “Mori cu ei de gât!” – am în telefon îndemnul primit de la unul dintre cei mai puternici moderatori de talk-show politic din Romania…
A fost apoi o avalanșă de reacții publice ale mulților oameni pe care ceea ce pățesc nu i-a lăsat indiferenți : prieteni adevărați, cunoștințe ocazionale sau simpli telespectatori, în casele cărora am intrat constant, de ani de zile. Unii au mărturisit chiar că le-am marcat copilăria ( ce poate fi mai înduioșător?). Alții m-au numit “emblemă a TVR”. Nici măcar termenul de “legendă a TVR” nu m-a mai deranjat atât de mult. Reacția tuturor m-a emoționat într-atât, încât am încercat, sacrificându-mi ore în șir – ceea ce nu mai făcusem niciodată pâna atunci – să le răspund fiecăruia în parte, să-mi arăt recunostința. Mi-au demonstrat că nu am trăit degeaba și că tot ceea ce le-am dăruit, cu o bucurie pe care numai Dumnezeu e în măsură s-o știe cu adevărat, nu a fost în zadar.
Au fost, printre mesaje, reacțiile, ba chiar luările de poziție publice unor somități, ale unor oameni care au făcut istorie în această țară. Cele mai multe dintre ele – spontane, venite din suflet și prin asta , atât de importante pentru mine. Alte ore în șir mi-am petrecut, detaliindu-le la telefon ceea ce aflaseră, cu stupoare, din presă. “Vom scrie despre asta!” – îmi spuneau , revoltați. “-Nu e cazul să vă amestecați în mizeria asta!” – le răspundeam. Mi-e suficient că stiu acum că mă susțineți!”. Mulți însă au mers mai departe și au scris. Sau au vorbit. Mă plec în fața lor, multumindu-le pe această cale și pentru faptul că mi-au înobilat, atâta amar de ani, emisiunile, prin prezența lor.
Sunt printre ei câțiva, pe care i-am rugat eu însămi să mă ajute să înțeleg unde am greșit. Și DACĂ am greșit : experți în comunicare, valoroși oameni de cultură, străluciți avocați, critici literari cu o experiență vastă cât toate cele ale contestatarilor mei la un loc – au primit de la mine versurile incriminatei melodii satirice, cea care a răsunat într-una din edițiile “Rivalii” de anul trecut, scandalizând un telespectator cu efect întârziat, care m-a reclamat la CNA. I-am rugat pe cei de mai sus sa fie cât se poate de duri și de obiectivi, să analizeze speța “ la sânge”, să uite de faptul că mă cunosc personal : “Cum poți crede că am lansa în spatiul public judecăți de valoare în care nu credem?” – mi-a răspuns unul din ei?….
Mi-au sarit în ajutor și colegii de sindicat. MediaSind. Cel mai puternic din mass-media. În care am intrat cu ani in urmă, tot cu ocazia unei lupte cu nedreptățile din jurul meu. Mă vor susține până la capăt, cred în ei și mă motivează chiar și răutățile adversarilor lor, care s-au grăbit să îi discrediteze în ochii mei.
Au mai fost și nenumărate susțineri “private”. Ferite de ochii lumii. Motivele sunt variate : unii nu au vrut să se amestece în tărâțe, ca să nu-i mănânce porcii. Îi înțeleg. N-au ieșit public, dar au ținut să-mi transmită susținerea lor, să-mi dea sfaturi, să-mi promită consultanță gratuită pe tot parcursul luptei. Altii…pur și simplu, se tem. Se tem pentru poziția lor, pentru liniștea lor, chiar pentru locul de muncă. Da, da, cum auziți : trăim astfel de vremuri! Dar chiar și așa, telefonul lor sau mesajul lor privat m-au ajutat și ele. Am stiut că, în fundul sufletului, imi sunt și ei aproape. Chiar și așa, sugrumați de frică. La urma urmei, și energiile lor li se adună celorlalte și mă împing inainte.
Au fost și reacții negative, firește. Nu sunt o sfântă și e firesc să existe destulă lume căreia să-i stau de-a curmezișul sufletului. Frustrări, invidii, motive personale sau, pur și simplu,… “capra vecinului”. Mulți și-au frecat palmele bucurându-se că , în sfârșit “am pățit-o”. Dar va râde mai bine cine râde la urmă…
Au existat și destule “tăceri” . Oameni care nu au știut cum să reacționeze : genul acela de inși care așteaptă să vadă cum se termină lucrurile, pentru a ști apoi ce fac : se vor declara dușmanii mei, sau vor veni senini și zâmbitori la mine, felicitându-mă și asigurându-mă că în tot acest timp mi-au fost alături. De aceștia mi-e cel mai lehamite. Îi prefer de o mie de ori pe cei care-și manifestă “pe față” ura : sunt mărunți, dar măcar cinstiți. M-a durut să știu că, printre cei care tac se amestecă oameni pentru care, în nenumărate situații, mi-am dat și haina de pe mine. Dar…am trecut-o la capitolul “lecții de viață”. Nu e niciodată prea târziu să învățăm, nu?
Și m-au mai durut “atacurile sub centură”. Mizerile neasumate, lansate în spațiul public de curajoși anonimi ( ei cred că eu nu am reușit să-i “dibuiesc”) , ascunși îndărătul unor “scrisori anonime”, conturi false sau a altor astfel de baricade ale imposturii. Lecții de viață sunt și ei. Dar sunt atât de mărunți, încât sunt primii care trec prin găurile ciurului.
Una peste alta, ferice de mine : “strecurătoarea” mea va păstra, în urma acestei întâmplări ce mi-a marcat ultimii ani de carieră, doar oamenii care “contează” cu adevărat. Mă plec încă o dată în fața lor, cu adâncă recunoștință și mă uit amuzată la ceilalți, care continuă să se scurgă ( nu-i voi numi aici “scursuri”) printre găurile strecurătorii, ajungând acolo unde le e locul…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : DOLORGIET
Comentează