Oameni cu două fețe…

Detest oamenii cu două fețe. Mă înspăimântă, pur și simplu. Cu atât mai mult, cu cât „detectorul meu de oameni cu două fețe” nu este de cea mai bună calitate și m-a adus de nenumărate ori în pragul unor situații nefericite. Din această cauză am devenit exagerat de circumspectă cu toți cei din jur, răsucindu-i aprioric pe toate fețele ( iată!) înainte de a-i invita în grădina mea secretă…
Ce plăcut este, nu-i așa? să găsești persoana potrivită pentru a i te confesa, pentru a-i încredința o taină sau pentru a-ți spune, pur și simplu, un gând pe care nu intenționezi să-l faci public? Să ai sentimentul că cel din fața ta îți împartășește tristețea, bucuria, revolta, supărarea sau ce-o mai fi pe-acolo, prin confesiunile tale, să deslușești, în încuviințările lui tacite, că nu mai ești singur, ci sunteți doi și povara gândului tău se sprijină de-acum pe doi umeri. Să fii convins că taina ta e bine păstrată, și că ea va pleca în mormânt, odată cu cel din fața ta, că bucuria ta îl bucură deopotrivă și pe celălalt și să nu întrezărești nicio urmă de invidie în gesturile sau cuvintele sale.. Să-i mulțumești lui Dumnezeu că ți-a scos în cale acel suflet ales și să te încrezi în fiecare respirație a acestuia, în fiecare mângâiere, în fiecare sfat pe care ți-l dă, nutrind convingerea că este sincer și dezinteresat…
Și ce tragedie se întâmplă în sufletul tău, atunci când, printr-o întâmplare ( de obicei, lucrurile de acest fel se petrec pe neașteptate) dibuiești cea de-a doua față a „minunatului suflet” ce ți-a stat, până de curând, în preajmă, îmbibându-se ca un burete cu lacrimile tale de necaz sau bucurie. O afli, cum spuneam, întâmplător. Vezi dintr-o dată cum lumea te privește lung și nu știi de ce, și mai vezi apoi cum confesiunile tale au ajuns, între timp, folclor, circulând din gură-n gură ( nu era oare mai simplu să organizezi o conferință de presă?) și cum îți vin, din stânga și din dreapta, sfaturi privind o problemă pe care erai sigur că nu o știi decât tu și confesorul tău. Afli – aproape întotdeauna fără să-ți propui – cum cel pe care contai că-ți este aproape, te perpelește la focul mic al imposturii sale, comentându-te în toate felurile pe la toate colțurile lumii, găsind propriile interpretări, tendențioase și îmbibate cu ură, ale tuturor întâmplărilor tale, mai bune sau mai rele. Încet-încet, o a doua sa față, odios de schimonosită, prinde contur. Le privești pe amândouă laolaltă și te crucești. Neștiind că tu știi, făptura umană continuă să-ți zâmbească prietenos și să-ți caute vecinătatea, oferindu-și în continuare umărul generos….
….Și, lăsând imaginația să lucreze, îți imaginezi ce ușor ne-ar fi tuturor dacă peste noapte o mână divină ar așeza, cu un marker permanent, pe fruntea acestor indivizi, înscrisul de avertizare : ” Atenție! Om cu două fețe!”