Bombănelile Marinei Editoriale

Amintiri din sala de nașteri

“-Ce-ai acasă, băiat sau fată?

-Fată.

-Bravo. Acum ai băiat!”

… Vocea doctorului Mateescu e atât de firească, încât aproape că-mi anulează  sentimentul că aș fi reușit ceva grandios, de dimensiuni planetare. Urlu, printre dinți, de durere, în minte răsunându-mi tăcutele vorbe ale lui Mark Twain : “Zgomotul nu dovedește nimic : uneori, găina face un biet ou, dar cotcodaceste de parcă ar fi ouat o planetă întreagă”…Ma simt brusc precum o găină amărâtă, și, cu ultimele puteri pe care mi le-a lăsat Travaliul – acest balaur cu șapte capete care îngrozește gravidele Prezentului, aruncându-le în plasa cezarienelor – fac eforturi să mă bucur, totuși, de “planeta” pe care am adus-o pe lume. Deși simt că sunt ruptă în două și-mi pare că, de la brâu în jos,  trupul mi-a luat foc, încerc să plutesc de fericire, până în al nouălea cer, sau măcar până la lampa aceea mare și albă din tavan, de care mă agățam mental, în timp ce unghiile îmi străpungeau carnea palmelor, înfrângându-mi urletul de animal înjunghiat…

….Apoi, deodata, pământul nu s-a mai rotit și în încăpere s-a auzit țipătul LUI. Al noului venit. Al fiului meu. Un țipăt strident, pițigăiat, tremurat…Am simtit că s-au despicat Cerurile și m-a inundat o bucurie nepământeană, cosmică, o fierbințeală interioară care mi-a adus toate celulele la numitorul comun al Fericirii. O clipă am avut senzația că, prin fereastra întredeschisă a sălii de nașteri, țipătul acela prețios, izvorât de undeva, dintre picioarele mele,  a învăluit întregul oraș adormit, dându-i deșteptarea. Și că toată omenirea a aflat că , pe lume, iată, a mai venit un pui de om. Al meu.

pastedGraphic.png

    Și tot în fiecare zi de 7 mai, pe la orele 5 ale dimineții, când mă trezesc automat, de 24 de ani, iată, îmi amintesc invariabil de acea femeie fără chip ( Doamne, cât o uram atunci, când, în timpul travaliului, îmi apăsa cu putere  burta uriașă, lăsându-se peste ea cu toată greutatea ei de moașă. Iar ea, săraca,  nu făcea decât să-mi grăbească pruncul către poarta Lumii! ) . Și-mi mai amintesc cum, după câteva clipe-milenii, tot acea femeie fără chip, mi-a fluturat prin fața ochilor o mogâldeață cu piele încinsă, măruntă și gălăgioasă, care dădea vârtos din cele patru membre străvezii… 

Mi-e ciudă acum, că nu am avut atunci forța de a  mă concentra mai mult asupra detaliilor. Mi-aș fi dorit să rețin fiecare nuanță, fiecare senzație..și iată, nu mai țin minte cu precizie decât sunetul acela, care despica liniștea Maternității Elias și a străduțelor limitrofe. Și mai țin minte că puiul meu era roșu. Cumplit de roșu. Și puțin cam urât…😁 Mai țin minte apoi că, în naivitatea mea,  îmi căutam cuvintele cu care să-i cer iertare medicului, pentru urletele în care-i îmbrăcasem dimineața, eu, cogeamite vedeta de televiziune, atât de sigură pe ea la cârma de atunci a  “Ceaiului de la ora 5” …Dar cât de complicat e să rămâi demnă , in astfel de momente și să faci față sentimentului că, odată cu copilul, îți ies din trup toate măruntaiele…

      În rest, mă mai urmărește și astăzi amintirea acelei dureri ascuțite dintre picioare (gradul 11, pe o scară de la 1 la …10!). Convingerea intimă că nașterea m-a lăsat ferfeniță  și că toate croitoresele din lume la un loc, nu ar reuși să rezolve dezastrul întâmplat în cea mai intimă zonă a trupului de femeie… 

Apoi îmi amintesc de obișnuitele “drame” – pe care le-ați parcurs majoritatea dintre voi: de ce e atât de galben puiul meu? vai, dacă  nu am lapte destul?!? nu cumva are picioarele cam strâmbe?..Doamne, de ce-o fi atât de urât?…. plus plimbările acelea prelungi pe culoarele maternității, de colo colo, între Sala de pansamente și cea de alăptat.. Mă mișcam, țin minte, agale, legănat, ca o rață turmentată, plimbându-mi durerea persistentă, cuibărită în  Acel loc…Și, culmea!  Îmi amintesc că mă gândeam, îngrozită, NU la faptul că niciun bărbat nu mă va mai putea iubi vreodată, ci CUM naiba o să mă mai așez eu jos, la emisiune, atunci când voi avea de dialogat cu invitații mei??😁😁

Astăzi dimineață, din nou, ceasul meu biologic m-a răsturnat din pat fix la ora 5. Ora de Atunci. Astăzi, la una din marile companii de IT ale lumii, lucrează și  Victor al meu, un tânăr care împlinește chiar acum 24 ani și pe care-l iubesc mai mult decât  îmi iubesc lumina ochilor.

…Mi-au trecut demult durerile din acea zi. Nu și amintirile. De fapt, știți ce-am constatat, în atâția ani de gânduri și fapte? Că noi, femeile, suntem capabile să uităm toate marile catastrofe din viața noastră, ba chiar și marile iubiri care ne-au cutreierat , însă nu vom uita niciodată clipa în care ne-am adus pe lume pruncii.

Să ne trăiască, așadar!

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA :Ofertă specială!

 

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.