Nu-mi propusesem asta, dar a trebuit să plec în București. Nu-mi mai mergea telefonul mobil și m-am dus la un service. Încercasem să descarc ceva de pe internet și se blocase – nu mai mergea să fac nimic, nici să sun, nici să primesc apeluri, nimic. Nu puteam să stau așa, puteau să mă sune clienți, să pierd comenzi. Am devenit atât de dependenți de anumite chestii – telefonul, internetul, facebook-ul, Patrick…
Băiatul de la service l-a oprit și l-a repornit, și acuma merge. Ce simplu era, dar dacă nu mă pricep?
După aceea, m-am întâlnit cu un prieten. Simțeam nevoia unui umăr pe care să plâng. Era un om care a avut – și are – o influență extraordinară asupra mea. El m-a îndemnat să scriu teatru, m-a sprijinit și are o încredere neclintită în talentul meu. Îți mulțumesc, prietene. Ne-am întâlnit la o cafea. M-a văzut imediat că eram schimbată.
- Ce-ai pățit? m-a întrebat.
- M-am îndrăgostit.
A început să râdă.
- De ce râzi?
- Pentru că nu m-am așteptat la asta. Și care-i problema? E mai tânăr ca tine?
- Nu-i vorba de asta. E un general american
I-am spus toată povestea. Trebuia să vorbesc cu cineva, aveam nevoie disperată de un sfat. Știam că mă va înțelege.
- Dacă vrei să știi părerea mea (chiar voiam, de-asta-l căutasem), indiferent cât vei suferi – că la un moment dat vei suferi, nu există dragoste fără suferință – ascultă-ți inima. Bucură-te de aceste clipe.
I-am ascultat părerea fără să-l cred. Despre ce vorbea? Cum o să sufăr? N-am fost niciodată mai fericită.
- Vreau să scriu un roman, i-am spus.
La un moment dat mi-a dat să citesc un roman scris de el, un jurnal din tinerețe, o poveste de dragoste – și de suferință, avea dreptate. Un roman foarte bun. Genul acela de roman autentic, unde rămâi cu impresia că personajele ți-au devenit prietene, unde vrei să afli continuarea, unde rămâi descoperit după ce-l termini. S-a gândit mult dacă să-l publice sau nu, dar n-a vrut să-și rănească familia – soția și fiica. Pe de o parte îl înțeleg, și eu am copii și știu cum și ce simte. A ales să sufere romanul. Nu e bine, prietene, și romanul e copilul tău. Publică-l. Fiica ta e mare acum, va înțelege.
- Știi ce trebuie să faci? Să ții un jurnal. Să scrii tot ce ți se întâmplă, tot ce simți, acum cât e proaspăt. Scrie.
Am mai vorbit de-ale noastre – încerca de câțiva ani să-mi monteze o piesă pe care o scrisesem la îndemnul lui și pe care el o considera cea mai bună piesă a mea. Aveam și alte proiecte împreună, dar vremurile ne tot puneau piedică.
La plecare m-a condus până la mașină. Pe drum i-am spus, mai în glumă, mai în serios, cu urma de rațiune care îmi mai rămăsese:
- Ești singurul care știe depre această poveste. E bine să știe cineva, dacă mi se întâmplă ceva. Poți să știi? Dacă e vreun serial killer, sau vreun terorist?
Mi-a făcut bine întâlnirea cu prietenul meu. Simțeam că parcă îmi dăduse dezlegare la iubire.
Am intrat în casă și am dat drumul la calculator. Am găsit un mesaj de la el.
17:56.
”Bună, iubito, ce faci, ai avut o zi bună?”
M-am simțit vinovată că n-am fost acolo, să-i răspund. De câteva zile nu mai întârziam în oraș, mă grăbeam să ajung acasă, să ajung la el. Nici la teatru n-am mai fost în ultima vreme – preferam să stau cu el. Nu mai era pe facebook, dar eu i-am scris un mesaj să-i povestesc ce am făcut, ca atunci când apare să discutăm despre altceva.
18:36
”Bună, dragule, abia am intrat. A trebuit să mă duc în București, nu-mi mai mergea telefonul mobil și m-am dus să mi-l repare. Apoi m-am întâlnit cu un prieten, șeful meu, aș putea spune. Am o relație specială cu el, prima mea piesă am scris-o la cererea lui – el a știut dinaintea mea că pot scrie teatru – și el a montat-o și a jucat-o cu trupa lui. A fost minunat și asta mi-a schimbat viața. Am băut o cafea împreună și am avut o discuție plăcută. I-am spus despre tine, dragul meu. A trebuit să-i spun, a văzut imediat că se întâmplă ceva cu mine. Aveam nevoie de un umăr pe care să plâng. A fost fericit pentru mine, mi-a spus să-mi ascult inima. Inima mea îmi spune să te iubesc, Patrick”.
Dar el n-a apărut.
Nu știam ce-aș putea să fac. Am ascultat muzică pe youtube, i-am trimis un cântec românesc, care-mi place mie, ”Nu plânge, Ană”.
20:20
”Unde ești, dragul meu? Mi-e dor de tine. I miss you”.
Mai târziu, i-am scris în românește:
20:28
Mi-e dor de tine.
El nu s-a arătat toată seara. M-am uitat la postările anterioare, să văd cam pe la ce oră intra seara pe facebook. Trebuia să apară până acum. Știam că-l supărasem de dimineață. Oare de-aia nu-mi răspundea? E supărat pe mine?
Apoi am început să intru în panică. Mi-am dat seama că el e la război. Că i se putea întâmpla ceva oricând. M-am îngrozit. Am început să caut pe agențiile de presă străine, m-am uitat pe CNN, am intrat pe site-urile Reuters, Al Jazeera, Iraqui news căutând știri despre Erbil. Fusese un atentat mai devreme la un hotel, unde muriseră mai mulți civili. E de presupus că el nu era la hotel, dar cine știe? De ce până acum nu conștientizasem pericolul îngrozitor în care trăia? Mă gândesc câte femei – soții, iubite, mame, fiice de militari trăiesc coșmarul ăsta timp de ani de zile. Nu cred c-aș rezista. Doamne, bine că se retrage! Poate așa se explică faptul că parcă trăiește pe repede-nainte, că vrea totul acum, că nu are, ca mine, tendința să amâne lucrurile, să se mai gândească, să mai aștepte. Când ești în război, nu știi niciodată ce urmează sau dacă mai urmează. Mă mustră conștiința. Îmi pare așa de rău că l-am necăjit. Când văd că îl aștept degeaba îi scriu un mesaj, în caz că apare mai târziu, la noapte. Vreau neapărat să știe cât îmi pare de rău.
23,00.
”Patrick, dragule, te rog iartă-mă. Am fost atât de superficială. Am glumit cu tine și te-am necăjit fără să știu prin ce treci tu acolo. Am fost atât de îngrijorată astăzi că nu te-am văzut pe FB încât am căutat pe agențiile de știri și sunt îngrozită de ce am văzut acolo. Jur că nu voi mai glumi niciodată până nu te văd acasă, indiferent unde va fi locul acela, numai să fie unul pașnic. Abia acum am înțeles ce ai vrut să spui când m-ai întrebat dacă aș putea să-ți accept copiii ca și cum ar fi ai mei. Patrick, spune-le copiilor să vină la mine dacă vor avea nevoie oricând, dar te rog rămâi în viață. Am atâta nevoie de tine, iubitule. Am nevoie de iubirea ta, de bunătatea ta, de grija ta. Te iubesc, Patrick. Urăsc războiul.
Eu iar n-am dormit nici noaptea asta (a câta?). Iar a doua zi, el era vesel ca un fluturaș.
24.02.2016 07:26
”Bună dimineața, iubita mea. Cum ți-ai petrecut noaptea? Sper că ai dormit bine, ca de obicei. M-am gândit la tine când am fost în patrulă. Îmi pare rău să-ți spun asta, dar câteodată îmi pierd concentrarea pe job-ul meu când mă gândesc la tine. Dragostea e ceva ce n-ar trebui să ascundem niciodată, trebuie să crezi în dragoste, e un sentiment mai presus de orice vină. Nu mă pot opri până când puterea dragostei nu ne aduce împreună. Vreau să știi că ieri am glumit cu tine. Am fost rece pentru că ai spus că nu crezi că te iubesc. Eu te iubesc atât de mult, honey. Te sărut.”
Adică eu mă dădeam de ceasul morții iar el se răzbuna pentru faptul că i-am spus că nu cred că mă iubește. Acum știu ce gândea el, dar eu n-am vrut să spun că minte, am vrut doar să spun că e așa de incredibil. Pentru că este incredibil. Acum când îmi amintesc mă simt supărată și indignată. Atunci, vă jur, n-am sesizat nuanțele. Am fost doar ușurată să aflu că e-ntreg.
24.02.2016 07:28
”Oh, Doamne, Patrick, ești bine. Am fost atât de îngrijorată. E greu să iubești un bărbat cu așa o meserie riscantă. Dar acum sunt atât de fericită.”
”Sper că ești bine acum?”
”N-am să mai spun niciodată că nu te cred că mă iubești. Niciodată. E cel mai bun lucru care putea să mi se-ntâmple și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.”
”Am fost chiar șocat și rece ieri, am avut un moment supărător, nu-mi plac astfel de glume, eu cred fiecare cuvânt pe care ți-l spun și vreau să mă crezi.”
”Sper să mă ierți pentru asta, Patrick, sunt nebună după tine. Ți-am spus că pentru mine iubirea înseamnă suferință. Mă simt bolnavă. Nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Mă gândesc numai la tine.”
”Eu sunt și mai nebun după tine. Poate m-am grăbit să-ți mărturisesc dragostea mea. Vreau să știi că sentimentele mele pentru tine sunt atât de puternice”.
”Dragostea nu e pentru mine. Sunt așa de lacomă, vreau tot”.
”Bine, draga mea. Ce-ai de gând să faci astăzi?”
”Mă duc iar în oraș. Mă întâlnesc cu fiul meu Denis, i-am promis că mergem împreună la spa. Deci, din nou la spa. Și mai am câteva treburi, să merg pe la bancă, la contabilă să-i duc niște acte, chestii de-astea.”
”Bine. Pe la ce oră pleci de acasă?”
”Pe la 8 și jumătate. De ce?”
”Doar vreau să știu, honey. Poate mă odihnesc un pic acum”.
”Bine, dragă. Am internet pe telefonul mobil, așa că putem vorbi oricum, când poți. Te iau cu mine”.
”Sunt fericit să aud asta, iubito. Vreau să știi că ești viața mea.”
”Odihnește-te, dragă. Vreau să te gândești la mine. Îmi va fi dor de tine.”
”Mie mi-e deja dor de tine. Ești mereu în mintea mea.”
”Vrei o îmbrățișare? Strânge-mă în brațele tale”.
”Vreau mai mult decât o îmbrățișare. Vreau un sărut lung. Sunt așa de fericit când sunt cu tine.”
”Aș vrea să te țin de mână.”
”Foarte curând, iubito, va veni vremea să te țin strâns lângă mine, să nu-ți mai dau drumul niciodată”.
”Du-te să te culci, Patrick. Cred că ești obosit. Te iubesc.”
Va urma
Comentează