E nevoie din când în când să vină câte o zi în care ni se porunceşte să nu mai muncim. În care e păcat să trudeşti, să meştereşti, să te osteneşti…
E nevoie să fim făcuţi vinovaţi pentru impulsul intrat în oase de a munci în fiecare zi, e nevoie să ni se comande printr-o lege divină să stăm şi să ne bucurăm, ca să mai aducem un pic de echilibru în viaţa noastră bolnavă de prea multă grabă şi de prea multe răspunderi… Aşa că eu m-am bucurat, după multă, multă vreme, de o zi în care m-am ferit să muncesc. După o perioadă în care ajunsesem aproape bolnavă de oboseală, cu nopți nedormite, deadline-uri tăioase și treburi adunate până peste marginea puterilor, am petrecut o zi în care nu am scris decât, de drag, câteva mesaje, nu am citit decât replicile de la câteva super-filme pe care le-am văzut cu copiii, am lăsat dezordinea în urmă, fără să mă simt vinovată că n-am făcut tot ce puteam să fac – aşa cum mi se întâmplă în mod obişnuit, ci, dimpotrivă, mulţumită că am izbutit să-mi înfrânez tentaţia de a controla totul. O zi în care am mâncat ce am vrut şi am dormit după pofta inimii, aşa cum nu mi s-a mai întâmplat de-o veşnicie. În care nu m-am împiedicat de niciun „trebuie”.
Cât de frumoasă a fost ziua în care odihna e lege, bucuria porunca, iar lumina binecuvântare?
Comentează