Cred că am spus în numeroase ocazii că nu-mi cunosc tatăl. Nu că nu mi-aș fi dorit… Am făcut tot ce era omenește posibilsă dialoghez cu el, însă răspunsul a fost invariabil – NU.
Se pare că nu îl interesează acest aspect și nu vrea sa aibă de-a face cu trecutul. Pentru el e o poveste, doar o simplă poveste încheiată dinainte de a mă fi născut, pentru că a plecat din țarăpe când eram în pântecele mamei.
I-am respectat dorința, deși la început nu o înțelegeam. Existau mituri despre bărbații din țara de unde era că ei niciodată nu și-ar renega un copil. Niciodată. Însă viața bate filmul.
M-am împăcat cu ideea de a nu-l întâlni vreodată, dar o cunoștință de-a mea a perseverat și a intenționat să rezolve ea problema, cu orice preț.
Cum? Apelând la o persoană publică care avea numeroase relații cu oamenii din țara respectivă, mi-a transmis că acel om, sigur va lua legătura cu tatăl meu biologic și acesta va veni în Romania. Nu trăgeam nadejde, însă onorabila vârstă a doamnei care s-a oferit să mă ajute, m-a obligat cumva să accept tot ceea ce spunea, fără s-o contrazic.
Primesc un telefon la vremea respectivă, dupa orele 23, și vocea gâtuită de emoție a doamnei îmi spune:“A venit în țară! A venit tatăl tău! Să fii gata cu copiii de dimineață, să mergeți să-l întâmpinați”.
Cu toate ca îmi venea greu sa cred, nu prea am dormit în noaptea aceea. Încercasem de prea multe ori și de fiecare datăprimisem refuzuri… Mă întrebam doar cum o fi reușit.
A doua zi de dimineață n-a mai sunat. Eram pregătiți toțisufletește, după cum ne îndemnase binevoitoarea doamnă. Cum să nu crezi un om cu păr alb în cap și atât de hotărât? Parca mi-o și imaginam atunci când a sunat noaptea, plină de enuziasm, asemenea lui Geoană când credea că a câștigat alegerile...
Telefonul dumneai întârzia totuși să sune. Am sunat eu până la urmă. Mi-a zis oarecum precipitată să mai aștept că mă anunțăea când va fi momentul. Au trecut zile în șir.
Am sunat-o tot eu din nou: “Cum e cu tata, a venit, n-a venit?”
Zice: “Da, a venit, dar știi și tu, e dificil. El trebuie să decidădacă te vede sau nu.”
„Păi cum așa? N-ați zis să mă pregătesc? Unde e acum?”
“E cazat la un hotel din București, nu știu exact unde, dar du-te și tu și caută-l pe la hotelurile mari, întreaba de el la recepție”.
Penibilă situație. Probabil că mă și vedea bătând pe la ușile hotelurilor ca o miloagă, întrebând de un anumit domn, pe care nu l-am văzut în viața mea.
Asta dacă o fi venit în țară. Dar sunt încredințată că a fost o mare abureală. Oamenii nu știu sau nu pot să spună: “Ai avut dreptate, n-am putut rezolva”.
Construiesc scenarii incredibile ca sa-și justifice importanța sau/și posibilitățile: “Vezi, eu am încercat, am facut tot ce era posibil sa te ajut, dar daca el n-a mai vrut…”
N-a vrut niciodată să mă vadă, să știe de mine. Și nu mai aștept nimic în acest sens. Nu am nimic a-mi reproșa, ba dimpotrivă, mi-am făcut datoria de fiică.
Și, ca întotdeauna, să menționez singurul și cel mai important lucru: Am un Tată în cer, care mi-a purtat întotdeauna de grijă, m-a ocrotit și mi-a dat atâta dragoste cât nu poate încăpea în inimile tuturor taților de pe acest pământ.
Comentează