Înainte de toate, să ne amintim; ura: ,,sentiment puternic, nestăpânit, care îndeamnă pe cineva să-i dorească sau să-i facă rău cuiva,,.
Eu asta cred: există cineva care ne urăște. Dar rău de tot. Atât de puternic, încât întortocheatul sentiment s-a cuibărit și în sufletul și, mai ales, în mintea unor ființe hibride, pierdute în negândire și neputințe. Ăsta să fie unicul greșit – urât spus ,,sentiment,, -care să mai dăinuie în lumea și în viața noastră? Acum, dacă mă întreabă cineva, aș răspunde că DA! De ce? Pentru că atâta vreme cât nu mai aflăm dragoste, respect, grijă, milă, sinceritate, devotament, bun simț, educație, iertare, tandrețe, îngăduință, bună cuviință, chiar respect pentru natură, atâta vreme cât toate astea au dispărut – unele în totalitate – atunci dați-mi voie să spun fără echivoc: da, ne-a rămas ura! Ura! Trăiască! Exact ca pe vremuri…
Lăsând însă gluma la o parte, ura de care mă leg astăzi este, de fapt, o molimă. Adică, ura în esența ei are o definiție clară, după cum știm. Ura noastră, mai corect ura la noi, s-a desăvârșit, s-a amplificat, și-a însușit fațete noi, colorate straniu , și măști hidoase, cu care se mândrește, la care nu renunță nici s-o tai, ba se și laudă că a descoperit metodele înfrumusețării chipului – la fel ca prin operațiile estetice atât de la modă. Atunci, și noi putem spune: ura-minciună, ura-fals, ura-crimă, ura-hoție, ura-accident, ura-drog,ura-cuțit, ura-bătaie, ura-moartea neamului. Cine ne urăște în asemenea hal, încât să poată să-și permită să folosească atâtea fațete devoratoare pentru a strivi sub călcâiul comenzilor sale bruma de suflet rămas nealterat pe meleagurile românești? Cine? Și, de ce ? Iar noi de ce o lăsăm să prospere? Cum de nu ne dăm seama în ce mare măsură lipsa înlăturării forței sale ne macină încet dar sigur? De fapt greșesc. Ne dăm seama, dar fiecare zice – în sinea lui – lasă că merge și așa! Lasă-l pe altul să se zbată, eu mă autocalific doar nemulțumit. Și atât… Nu este așa. Nu e normal să fie așa. Este urât așa – alimentăm, în felul ăsta, încă o altă fațetă a urii – și anume lenea; o altă prostie, o altă ură – fără mândrie, ura-fără efort, ura-profit și atât. Și ar mai fi și altele. Le știm cu toții. Cât să ne mai văităm, cât să ne mai pierdem în inutilități, în meschinării și alte uri-urâcioase, cât? Când vom pune osul la treabă, toți, în țara noastră? Pentru că, totuși, de noi depinde totul, de fiecare în parte, pe parcela lui de viață și muncă. De fapt, toți la un loc, într-o suflare, am fi capabili să ne recăpătăm mândria de sine, unirea în gând și simțire dovedite de-a lungul vremurilor. Parcă am uitat că suntem români! Ne-au corcit vremurile, dar putem să ne eliberăm doar singuri prin forța lăuntrică și prin simțire adevărată, nu mincinoasă. Altfel încep să cred că noi înșine ne suntem propriul dușman. Mă tem că adevărul este pe aici. Ne confecționăm singuri ura – dușman al propriei ființe. Ura-autorități, ura-mafie, ura-asasinate, ura-foc, ura-invidie, ura-jaf, ura-prețuri, ura- stăpâni și ura-sclavi, ura-diaspora. Ne-am cam poticnit, de mai multă vreme! Mare poticneală. Cât o țară. Cât o ură.O țară, transformarea ei, începe cu fiecare dintre noi. Unde suntem, cine ne-a împrăștiat în halul ăsta? Cine ne-a divizat – prin ură – în fărâme atât de greu de adunat în vreun întreg? Mă tot întreb mereu, de ani și ani de zile și nu am puterea să-mi trimit glasul și rugile până la urechile tuturor celor care ar trebui să înțeleagă rostul nostru pe lume. De fiecare dată am amintit, cât mi-am permis eu – un om care și-a îndeplinit onest treaba pe lumea asta, am propus tuturor gândul cel bun, gândul împletit cu fapta. Fără lene, fără interes strict material. Doar cu bunătate și iubire. Drumul nostru este lung și greu, dar e un drum bun. O cale de izbăvire. Să-l urmăm fără teamă. Ne va duce unde trebuie la un moment dat, dacă avem credință în noi înșine. Cinstea ne salvează, nu doar tehnologia. O cinste cât o țară!
La drum bun, oameni!
CRISTINA DELEANU
Comentează