Ea și El Ultimul romantic

O lume de mirosuri…

De câte ori te-ai imaginat așa cum te-ar vedea cel de lângă tine? Fă exercițiul acesta și poate că rezultat nu va fi neapărat cel dorit! Mi s-a părut mereu că văd ce n-ar trebui să văd. Că simt cum simțul se-ascute la colțuri și bate, netemător, rece și indolent, ispititor, de-un freamăt bolnăvicios, în certitudini. Nu cred că-i indicat să găsim răspunsuri la toate aberațiile, dar știu că acolo unde se întreabă, se găsește, acolo unde sigur, ca o coroană a mediocrității, se așează complezența, imputând noi precepte legate de moralități dintr-alea pe care n-ai cum să le uiți.

Avem nevoie de reproșuri, de cochetări cu dizgrațioasele refuzuri pentru a surprinde agitația existenţei. E cazul să ne spunem adevăruri, chiar dacă ne umilesc. Și-ar fi cazul să nu ne mai mințim pe noi, dacă asta nu ne-ar afecta, șubreda percepție despre cum e să fie atunci când se întâmplă.
Prea sentimental și prea lacrimogen îngurgităm melodramele ce ne separă. Nimeni nu-i moral pe astă lume și zău că-i tare obositoare istorioara despre ce-i bun și curat, atunci când putrezești în tine de durere. Și nu-i nici înălțătoare moralitatea. Te planofează, te aruncă în principii pe care tu le știi, dar ajungi să le aplici cu nebunia unui cabotin.
M-am atașat mereu de mirosuri. Nu loviți cu pietre și nici loc hohotelor nu faceți. Stați domol, să vă explic. Simplă-i în fond, legătura. Cum investesc fragmente de mine prin mai toate tablourile judecăților zilnice, așa pun la păstrare bucăți importante în fiecare poveste. Se întâmplă să nu se înmulțească, să nu dea rod, ba chiar ajung în faliment, cu impresionante dobânzi de oferit.
Dar ele rămân. De la el, de la ea, de la ei, toate mirosurile se asociază oarecum unor etape, unor stări, pe care le resimt de fiecare dată, ca un redundant scenariu. Aromele astea au în ele, fie că vrem sau nu, viața întreagă. De mici până la final. Le atașăm ca timbrul de scrisoare și căutăm tot felul de motive să le anihilăm cu odorizante costisitoare. Doar că ele ne urmăresc. Prieteni, împăcați-vă cu mirosurile și prindeți poveștile atârnate de un ștreang, de gâtul vostru, purtându-le povara dezamăgirilor!
Știu și acum mirosul tutunului amestecat cu parfumul ieftin de cameră de prin toamnele când colindam nestingherit cu taxiul străzile orașului în căutarea unei fericiri ce părea, pentru moment, ascunsă în discuții despre ce va fi, despre cum este și în picurii picați în culoarea fosforescentă a camerei.
Sau aroma scumpă a dimineților prelungi, dintr-o iarnă ce părea a fi prima adevărată pe acest pământ pentru mine, când ningea cu de toate, mai puțin cu fulgi de zăpadă. Nu uit nici transpirațiile multe, ce erau plăcute, de zici că-n munți urcam și coboram la loc în somn. Sau când, cu aceeași aromă, am ferecat dorințe, ce ne unesc și astăzi. Sau discreta aromă de mosc, pe care-am adulmecat-o ca în basmul cu Cenușăreasa ce prinde trenul, nedându-și seama că-i doar o ponosită trăsură de altădată, ce nu doar că o poartă înapoi în mizerie, ba chiar o murdărește mult mai profund.
Toate mirosurile și-al meu deopotrivă, mă fac să lupt pentru privirile lor mărețe. Undeva, în lumea luminii, zăresc latent originea demnității mele. E un soi de voință dintre mirosuri, curiozități, certitudini, frici, păcate și înălțări. Și mi-s mai semeț știind că privirile n-au trecut în van, că loviturile-au depins de ei, dar creșterea mi s-a adjudecat. Alt eu, cu alte mirosuri, va fi cu siguranță, același eu, într-o formă ajustată … căci mai mereu, un alt eu pune stăpânire pe noi, fie că vrem ori nu! Și războiul nu-i drept, pacea e încălcată, iar în final semnăm decretul convenabil tuturora – alt eu!

Etichete

Femei de 10 pe Facebook