Cum e să faci ceva, împotriva firii? Să simți că împingi lucrurile contra curentului tău interior, că fiecare pas pe care îl faci, devine, pentru tine, o mică prăpastie? Cum este să ai îndoieli, dar să mergi înainte, să susții pe cineva din tot sufletul, când știi că ție nu-ti va mai fi la fel de bine?
Fără îndoială, ați trecut prin așa ceva. Poate nu o dată. Poate ați depășit momentul, sau, poate, rândurile astea vă vor face să-l rememorați.
Vă rog să fiți sinceri : de câte ori nu v-ați susținut copilul, când a dorit s-o pornească pe un anume drum, chiar dacă ați avut mărunte sau uriașe îndoieli, legate de buna sa alegere? De câte ori nu ați lăcrimat, pe ascuns, aflându-i planurile , pentru a ieși apoi, zâmbitoare, din ascunziș, mângâindu-l pe creștet și spunându-i, uneori de-a curmezișul sufletului : “Voi fi alături de tine, puiul mamei! Te voi susține, cât voi putea!”. Expresia “Numai mamă să nu fii!” se referă și la astfel de situații…
Un lucru est sigur : ne dorim, mai mult decat orice pe lumea asta, binele copiilor noștri; îi vrem reflectați în oglinzile fericirii, așteptăm să ne hrănim toată viața din izbânzile lor, să dobândim sentimentul că și-au găsit calea și că niciodată nu vom fi întrebate “De ce m-ai născut?”..
De multe ori greșim, dar cine poate ști traseele corecte, în viață? GPS pentru decizii înțelepte nu s-a inventat încă, japonezii au alte priorități. Ce drăguț ar fi, să stai în cumpăna unor decizii majore și un mic aparat, fixat deasupra biroului de lucru, al aragazului sau al patului din dormitor, să-ți spună: “Virați spre decizia din dreapta. Mergeți înainte. Peste 300 de metri, intrați în sensul giratoriu și părăsiți-l, optând pentru decizia din stânga..”. Iar dacă o faci de oaie, tot el să-ți reconfigureze traseul, ajutându-te să iei cele mai bune hotărâri pentru a repara un drum greșit pe care ai luat-o, din inconștență sau din neștiință. Sau din prea multă dragoste.
Dar astfel de aparate nu s-au inventat încă. S-au inventat psihologii, cărțile de specialitate, gura lumii, cei mai buni prieteni, colegii de la birou.. Sfaturile lor, conjugate, suprapuse peste sentimentul matern, te învață că trebuie să-ți sprijini copilul cu orice preț. Chiar și stiind că ție îți va fi “mai umbră”…
Sprijinul tău devine vital, atunci când puiul tău își caută drumul în viață. Una e să-i îndeplinești dorințele, umplându-i camera de LEGO sau serbându-i ziua la Mc și alta e să-l susții într-o alegere complicată, pe care o face pentru devenirea lui. Si totuși un gând nu-ți dă pace: dar dacă alegerea lui nu este cea bună? Nu cumva vei deveni complice la nefericirea lui? Nu, hotărât lucru, noi mamele suntem într-o perpetuă răspântie : dacă nu-i ajutăm, ne-o vor reproșa toată viața. Dacă-i susținem și iese prost, sigur vom fi biciuite cu replici de genul : “De ce nu m-ai oprit de la a face o astfel de prostie?!?”. Am pățit-o și eu, în calitate de “copil al părinților mei”: ambele mele căsnicii au fost făcute de-a curmezișul dorinței lor. Mi-au înșirat civilizat, de fiecare dată o mulțime de “argumente contra”, nesocotite de mine – “cea deșteaptă, care le știa pe toate” – după care s-au dat, cuminți, în lături, degajându-mi traseul, dar ajutându-mă, cum au putut mai bine, ca lucrurile , totuși, să funcționeze : m-au ajutat să-mi țin casa , să-mi cresc copiii, să-mi clădesc fericirea conjugală. De care, într-un final, s-a ales praful. Fără să le-o mărturisesc niciodată, i-am certat, în sufletul meu, pentru a nu fi fost mai fermi. Dar erau părinții mei și datoria lor era să mă susțină…
Nu e ușor să fii un părinte bun, să știi să ții corect balanța între rațiune și sentiment. Iar povestea cu “trebuie să fii aproape de copilul tău, indiferent de decizia acestuia” mă disperă. Pentru că mă aflu intr-o astfel de cumpănă: coechipierul meu de bază, bărbățelul cel mai drag mie, fiul meu a primit oferta de a-și continua studiile departe de mine…Palma încă nu e bătută, însă freamătul meu interior este deja declanșat. Sunt sigură că nu-i va fi rău (deși, Doamne, cum se va descurca singur?!?) , că va fi un student strălucit și că, poate,la final, va fi racolat de o mare companie de IT de prin depărtări. Că poate îl voi vedea doar prin vacanțe, când va veni să-mi arate ce nepoți mari are și să-i fac preferata plăcintă cu prune…Sunt tristă, dar mimez fericirea. Pentu că știu că are nevoie de fericirea de pe chipul meu. Și, înțelept cum este, citindu-mi parcă zbuciumul interior, îmi mai spune, câteodată : “Stai liniștită, mami, n-o să te părăsesc niciodată!”….
Comentează