Bombănelile Marinei Editoriale

Nucul”, de Victor Socaciu. Povestea unui cântec. 

 

   Tanti Mitzi și nenea Florin au fost cei mai dragi “români din diaspora” ai familiei noastre. Victor a “moștenit” de la mine legătura de suflet cu familia Ștefănescu din Munchen, iar eu am crescut alături de aceasta, căci Ștefăneștii erau vecinii alor mei, în Floreasca, dar și cei mai buni prieteni ai lor. Iar eu am crescut și am crescut cu Monica și Cristi, copiii lor, de-o seamă cu mine. Nenea Florin fusese inginer constructor de primă linie, în acele vremuri în care în România chiar se construia. La un moment dat ocupase chiar un post de conducere în Ministerul Construcțiilor, ceea ce pe atunci era mare lucru. Meritocrația încă funcționa. În plus, nenea Flron mai avea o calitate :  era partenerul de șah al lui tata, cei doi pierzând  ore în șir în fața tablei de șah, în plicticoasele weekenduri de pe vremea lui Ceaușescu. Iar tanti Mitzi era… “sora” de cruce a mamei”, o săsoaică harnică, loială, corectă și de caracter, prietena cea mai bună a mamei, cu care aceasta se ajuta în orice situație legată de gospodărie, copii sau chiar și în probleme de suflet. 

La un moment dat, tanti Mitzi, împreună cu toți ai săi, a împărtășit soarta sașilor din România. Achitându-i lui
Ceaușescu acea “taxă a rușinii”, pe care acesta o percepea în schimbul libertății sașilor de a se întoarce în țara de origini, familia Ștefănescu s-a stabilit în Munchen, lăsând un imens gol în sufletul familiei noastre. Dar știți cum e în viață : ți se ia pe o parte, primești pe alta. Am pierdut , așadar, niște vecini de suflet, însă am dobândit niște…”rude în străinătate”,😁 cu care ai mei nu s-au sfiit niciodată să păstreze legătura, în pofida problemelor pe care le generau pe atunci astfel de relații, mai ales în cazul unui lucrător în presă.

      După Revoluție, prietenia a depășit hotarul corespondenței scrise și am început să ne vizităm reciproc. Acesta a fost, de fapt, primul nostru contact cu Oocidentul. Cu timpul, după ce m-am măritat cu Victor, vacanțele noastre s-au întâmplat obligatoriu și la Munchen, unde eram primiți de tanti Mitzi și nenea Florin ca și cum făceam parte din familia lor.  La început călătoream numai noi doi, uneori cu Marinuș,  după care, Victoraș crescând, am început , la insistențele gazdelor, să ne atașăm și amandoi copiii, . Tanti Mitzi și nenea Florin nu erau nababi : aveau un micuț apartament de două camere, intr-un cartier modest, plin de emigranți. Monica și Cristi ai lor crescuseră și ei, odată cu mine, și  se mutaseră fiecare la casa lui, bucurându-se și ei să ne aibă oaspeți. Cartierul general era însă la părinți, fericiti nevoie-mare odată că le intrau în casă “reprezentanții” familiei Almășan – prietenii lor de suflet rămași în țară, apoi că îl aduceam pe “vedeta Socaciu”, care le mai și cânta, câteodată, după câte o masă copioasă, pregătită cu drag de Tanti Mitzi. În rest, hoinăream cât era ziulica de lungă , prin oraș, luam la rând toate magazinele de pe Marienplatz ( locul nostru favorit), ne
dedulceam cu câte o bere la halbă la Berăria unde pe vremuri se îmbăta Hitler și ne mai și întâlneam cu prietenii de departe :  impresarul Christian Raetscher locuia la Garching, un sătuc cochet de lângă Munchen, iar Ricky Dandel locuia chiar în oraș. 

Seara ne adunam acasă , eu stăteam la taclale cu tanti Mitzi și o mai ajutam pe la bucătărie, iar Victor îi trăgea câte o “bătută” la șah, lui nenea Florin, amintindu-i de partidele jucate acasă, cu tata, în blocul din Strada Protopopescu..

    Într-o seară, pe la începutul anilor 2000 tin minte că încinseserăm în patru o discuție despre “ce mai e prin țară”, despre politicieni și legile lor și despre marii artiști , de care tuturor românilor din diaspora le este mereu atât de dor. De fapt, așa cum am constatat și cu alte ocazii și prin alte țări, cei ce trăiesc departe de a lor, sunt mult mai bine informați decât cei ce traiesc zi de zi în ea. Nenea Florin era la curent cu tot ce mișcă “acasă” și ne punea, de multe ori întrebări încuietoare, despre legi și întamplări politice de care uneori nici nu auzisem! Dar cele mai frumoase povești erau despre marii actori și marii interpreți de muzică.  Evocându-i pe care se stinseseră, de la plecarea lor din România și până la acel moment, Victor a pomenit, la un moment dat, printre altele de Vali Sterian. Îl marcase mult retragerea către îngeri a cunoscutului artist, cu care împărțise ani mulți de scenă.  Vali imi era aproape și mie,  și  nu doar pentru că îmi fusese invitat prin emisiuni, ci si prin prisma faptului ca soția sa, Lucia Sterian, de profesie psiholog, colaborase ani buni cu noi la  “Cazuri și necazuri în dragoste”, devenind parte din echipa noastră. 

Știu că pe atunci Victor lucra la o melodie în memoria lui Vali Sterian și, în acea seară, la Munchen, la familia  Ștefănescu, ne-a și schițat-o la o chitară de împrumut, adusă nouă de Cristi,  fiul lor, care avea ca hobby cântatul la chitară. Melodia încă nu avea text, decât niște versuri schitate.  Personal, n-am înțeles atunci mare lucru din “draftul” de melodie, însă lui nenea Florin i-a placut foarte mult și l-a încurajat pe Victor s-o termine si să i-o trimită când va fi gata. Atunci am ascultat practic, în “primă audiție”, melodia “Nucul”. Nu mai țin minte dacă nenea Florin a prins sau nu varianta finală, pentru că doamna aceea cu coasa l-a dibuit pe românul nostru drag chiar și acolo, plecat prin lume…

    Dar voi mai zăbovi puțin  în casa prietenilor noștri din Munchen, caci se leagă de ea și un alt episod , de data aceasta mai puțin plăcut al vieții noastre de familie. Și aici  mă refer la momentul acela “de răscruce”,  în care, cu ajutorul lui Nenea Florin ( suferind de ani buni de diabet), l-am diagnosticat, pentru prima oară pe Victor cu această boală. Eram prin 2006, cred, într-o nouă vacanță la Munche, de data aceasta în formulă completă. Copiii erau pe la televizor, tanti Mitzi – în bucatărie, iar eu tocmai  îl rugasem, în mare taină, pe nenea Florin, să facă cumva și să-i măsoare glicemia soțului meu. Bănuiam  de mai multă vreme că ceva nu e în regulă cu soțul meu. Cele câteva semne observate de mine, îmi fusesera confirmate nu de medici, ci de căutările asidue pe internet, caci Victor refuza cu tărie orice vizită la doctor. Nu știu cum a facut nenea Florin, de l-a convins pe soțul meu îndărătnic să se lase înțepat în deget…. “460! Fantastic! “ – tin minte și acum strigătul lui nenea Florin, la citirea valorii afișate de aparat. “- Păi, Victore, tu mai ai puțin și intri în comă diabetică!!! Urgent la medic, te duc mâine la al meu!” Cum era și de așteptat, Victor s-a împotrivit, promițând însă că, odată întorși acasă, mă va lăsa să-l duc la doctor… Țin minte că , în noaptea respectivă, am  plâns pe furiș, în reprize repetate. Victor în schimb nu părea deloc afectat, sau cel putin nu arăta. A insistat, cum spuneam,  să ne terminăm concediul și , cu chiu cu vai, la București, a acceptat să-l duc la prof.Târgoviște, căruia, intr-o primă fază, i-a devenit pacient. Atunci au început, de fapt, marile probleme ale familiei noastre… Dar despre suferințele lui Victor – într-un episod următor. Să ne întoarcem acum la cântecul despre care începusem să vă povestesc…


Finalizarea piesei “Nucul” s-a întâmplat multă vreme după această călătorie. Versurile au ieșit, în final, emoționante, iar Victor a pus pe picioare o întreagă “regie” a acestui cântec, cerându-mi părerea, pas cu pas. Țin minte că, la un moment dat, m-a rugat să-i găsesc un copil cu o voce cristalină. “- Pentru ce?!?” – am cascat eu ochii mari. “- Am o idee, pentru cântecul lui Vali! ”. L-am pus in legătură cu unul din ansamblurile de copii cu care colaboram la TVR – Meloritm sau Alegretto, nu mai țin minte –  care a rezolvat cerința lui Victor. Apoi m-a întrebat ce actor cred eu că s-ar potrivi pentru o “recitativă” pe care vrea s-o includă în cântec. Nu știam exact ce are în minte, dar i-am sugerat să apeleze la cineva care avea o relație bună cu Vali. Poate cineva tot din zona folkului, căci erau destui actori care activau in domeniu. “- Genial! A exclamat Victor. Ideea e grozavă! O să-l sun pe Moțu’!”  “-Mi se pare cea mai bună alegere! “ – i-am răspuns, fiind și eu, ca mulți alții, îndragostotă de  timbrul unic al marelui actor, pe care-l avusesem și eu invitat,  în repetate rânduri, în emisiunile mele. L-am auzit  apoi pe Victor vorbind la telefon, , din camera vecină, cu Moțu Pittiș. S-a întors victorios la mine :”- Zilele viitoare înregistrez cu Moțu’ și curând piesa va fi gata și i-o trimit și lui nenea Florin!” . Mi-a plăcut, în sufletul meu, ca Victor nu și-a uitat promisiunea… Piesa a ieșit magnifică. Puțin cam lungă, după gustul meu, eu știind bine că realizatorii de emisiuni se feresc, de regulă, de piesele mai lungi de 4 minute. Iar aceasta depășea 6! Am avut ceva obiecții și la titlu “ – De ce “Nucul”?!? Nu prea te duce cu gândul la nimic…!” Dar Victor a insistat să păstreze acest titlu , sub care cântecul  a și apărut, de altfel, în 2006, pe CD-ul “Lasă-mi vara”. 

    În timp, în recitalurile  pe care le-a susținut și pentru a crea o tensiune și mai mare a momentului ( piesa fiind, de fapt, un dialog “între lumi”,  dintre artist și o ființă dragă, ridicată la Cer), Victor pusese în scenă o inlănțuire de chipuri ale unor mari oameni ai acestei țări, trecuți în neființă. Imaginile curgeau pe ecranul din spatele cantautorului, cei din sală recunoscând figurile luminoase ale unor mari actori, cântăreți și alte personalități atât de îndrăgite ale României. După ce, in cantec,  intervenea vocea cristalină de copil , în completarea timbrului inconfundabil al soțului meu, urma glasul grav al lui Florian Pittiș care desăvârșea mesajul lui Victor , transformând gândurile acestuia într-un adevărat testament : 

“Nu vă mai lăsați constranși de nimeni și de nimic. Nici de vremuri, nici de oameni. Fără ură, fără regrete și resentimente, mergeți înainte ca și cum timpul n-ar exista. Eliberați-vă de tot și de toate, cu gândul că trebuie să trăiți pentru și în adevăr. Căci doar adevărul vă va face liberi. Și numai liberi fiind, veți putea atinge în viață fericirea. În rest, prieteni, nu uitați că-n curtea școlii, sub nuc, seara, se strâng tinerii pletoși și cântă la chitară”…

   Asta a fost, de fapt, și Victor , la începuturile sale : un tânăr pletos, care cânta, în curtea școlii sale din Brașov,  la o chitară fermecată….