În viață, lucrurile bune se câștigă greu. Cumplit de greu. Nu mă refer la moștenirile cu care te trezești peste noapte, de la câte-o mătușă Tamara de care nici nu auziseși pâna atunci. Și nici la 6/49. Acestea sunt accidente. Ba, mai mult, după orice astfel de victorie neașteptată și, într-un fel, nemeritată, să te aștepți să dea peste tine și un necaz, de regulă direct proporțional ca anvergură. Există un echilibru universal, căruia nu putem să ne substituim.
Dar lucrurile frumoase, acelea care contează cu adevărat, acelea la care visezi de mic, cu care te culci și te trezești în gând, în numele cărora urci târâș-grăpiș munți de obstacole, simțind cum te doare de atâta speranță, lucrurile acelea se câștigă nespus de greu.
Prin compensație, există și lucruri pe care le obții ușor, cât ai bate din palme. Sau ai clipi din ochi. Nu și ai minții, căci dacă ai fi clipit din aceștia, te-ai fi priceput să păstrezi ceea ce ți-ai dorit și ai câștigat.
Lucrurile dorite mult și, de regulă, câștigate greu, se pierd, marea lor majoritate, din prostie. Din neatenție. Din negândire. Din înfumurare, suficiență și aroganță. De multe ori, odată pierdute, nu te mai întâlnești cu ele niciodată.
Uite, să luăm ca exemplu cazul meu și-al tău…. ” E atât de ușor să mă pierzi, iubitule! Ții minte cât de greu m-ai câștigat? Cum a trebuit să visezi, să aștepți, să speri, să convingi, să lupți, s-o iei de atâtea ori de la capăt? Ai uitat câte paloșe ai avut de înfruntat, câți cavaleri făcuseră zid în jurul meu, dorindu-mă pe scutul lor, în palatul lor, și nu pentru o bătălie de-o noapte, ci pentru o viață întreagă? Ai uitat de jurăminte,de cuvintele mărețe și serenadele sub balconul blocului, de acel „până când moartea ne va despărți”?….Dar ai luptat cât zece armate la un loc, ai înlăturat orice obstacol ridicat în fața ta, mi-ai împresurat sufletul și l-ai convins să se dechidă pentru tine. Apoi te-ai cuibărit în el, fiind convins că nimeni și nimic nu va mai schimba asta..
După care ai uitat. Ai uitat cum e să iubești, cum e să freamăți, precum crengile unei salcii mângâiată de vânt, cum e să te sufoci așteptând să-mi întâlnești privirea și cum e să te scufunzi apoi în ea, ca-ntr-un abis, căutându-ți chipul în oglinda sufletului meu. Ai uitat, toate astea, iubitule. Te-ai abandonat în fotoliul comodității proverbiale a bărbatului însurat, ai făcut negoț cu duminicile noastre, schimbându-le, zici tu avantajos, pe ieșiri la o bere cu băieții,în timp ce eu rămâneam ca o Penelopă devotată, pe corabia-temniță a bucătăriei noastre ultramoderne.. Taseele pe care ți le-ai construit au început încet-încet să ocolească florăresele începuturilor noastre. Mai ții minte trandafirii aceia, roșii, cu care puteai deschide cele mai ferecate uși din lume, darămite poarta către sufletul meu, pe care dinadins o uitam întredeschisă? Stai pe gânduri, ascultându-mă, parcă tot ceea ce-ți spun a fost într-o altă viață.. Ai uitat să-ți începi diminețile cu chipul meu și abia apoi să privești către ceasul deșteptător, ai devenit mult prea grăbit spre treburile tale, neglijând cafelele noastre, aburindele, care ne deschideau la început ziulele, cu aroma lor de planuri clădite împreună. Mă mai simți, mă mai vezi?… Pare că nu…Îți trec prin față și nu mă mai zărești ; din sticlă îmi pare că sunt, și văd cum urmărești, prin mine, nestingherit, isteria războaielor politice de la televizor. Războaiele tale s-au încheiat, sunt a ta demult – crezi tu – și nu mai trebuie să lupți pentru mine… Ieri ai uitat că e ziua mea, ba chiar mi s-a părut că, atunci când ți-am spus și te-ai pocnit cu palma pe frunte, nu ai făcut-o din cale-afară de puternic… Ce pompieri iscusiți ai Universului au reușit să stingă focul care altădată îți hrănea sufletul cu vâlvătăile iubirii noastre? Unde s-a risipit dragostea ce părea veșnică, romantismul ce părea de nestins? Unde e Dorința? Cea care ne-a adus împreună și ne-a hrănit toate întâmplările săvârșite în doi?
Viața ne confiscă foarte ușor lucrurile pentru care cândva era să ne-o dăm. O clipă de neatenție și tot ce-am adunat, se spulberă în clipa următoare. E atât de ușor să mă pierzi, iubitule!..”
….Câte dintre voi n-ați simțit niciodată nevoia să scrieți o astfel de scrisoare?…
Este un mare adevar pe care-l traim majoritatea dintre noi dar putine recunoastem.Felicitari Marina,asta-i realitatea din sufletul unei femei!Te admir foarte mult!