Azi am avut un șoc.
Am trecut , ca de obicei , pe la bunii mei părinti, să-mi iau rămas bun, înainte de noua plecare “Hai-Hui..” . Mama tocmai se pregătea să iasă în parc, tata – ca de obicei – la laptop. Ocupat. A gâsit însă timp să se lase îmbrățișat si mi-a strecurat o bancnotă :”să am săxmi cumpăr ceva frumos, de la Bratislava”.. Prima lacrimă a zilei am șters-o pe furiș, cu maneca de la canadiana roz.
Am insotit-o apoi pe mama cateva minute, in jurul blocului ( a se citi “blocul parintesc”) . Am povestit despre copii, despre Sorin, despre Hai-Hui . Am coborat treptele spre parc …și am avut șocul de care va vorbeam : copacii copilariei mele – cei, în care mă cățaram mai ceva ca Tarzan și din frunzișul cărora doar strigătul maimei, de la balcon “- Marinaaaa! Hai la masa!” – mă desprindea, copacii aceia…disparusera!!!! În locul lor, cateva cioturi triste zâmbeau strâmb catre mine, parcă recunoscându-mă.
Desi sunt călită-n destule bătălii, ceva s-a frant în mine…
Adaug povestii mele trei fotografii .
In prima, am cativa anișori. Par copil cuminte, dar nu eram. Purtam, de regulă, șpilhozen ( nu stiu cum se scrie) , gura nu-mi tacea și aveam genunchii mereu plini de julituri si cojițe maro, pe care le tot “zgândăream”, până se prelingea din ele, pe picior, o dâră subțire de sange. Nici nu apucau bine să cadă cojițele de la sine , că deja altele le luau locul. Multe erau procurate si din urcatul în copaci , sportul meu preferat…
În acea poză alb-negru, eram încă mică pt cățăratul in copaci. Eram îmbrăcată elegant, probabil urma vreo vizită plicticoasa, dintr-acelea în care copiii trebuie să spună poezii si să nu-i intrerupă din vorbă pe cei mari …In planul doi al fotografiei se zăreste blocul copilariei, iar intre mine și el – Parcul Floreasca, pe atunci în faza incipientă : copacii tocmai fuseseră plantati, erau precum niște trestii subțirele, leganate de vant și aproape lipsite de umbră. Peste ani vreo 10, trestiile deveniseră deja copaci in toată regula, iar zona din fata blocului – o adevărată carte a junglei, in care noi, cei vreo 20 de Mowgli ai blocului ( 19 baieți si cu mine, mai “băiat” decat toți la un loc!) ne exersam curajul. Vecinii de bloc ( pe cand trăiau încă, acum apartamentele lor devenind un pelerinaj al chiriasilor provizorii) mi-au povestit mulți ani la rand – cand aveam deja proprii mei copii – despre cum venea mama de la ore și îi întreba: “Unde e Marina?” – răspunsul lor fiind invariabil “ – In copac, doamna Almăsan! “ . …Poate că de atunci am și învățat, în viață, cum să gestionez situatiile in care m-am aflat “în pom”!😁
Bref! Anii au trecut, și, liceeană fiiind, copacii copilariei mi-au devenit romantic umbrar pe sub care lăsam să-mi fie furat cate un sărut, la asfintit. Adică atunci cand soarele cădea suficient pentru ca tata să nu vadă, de la balcon, aceasta “abatere de la normele seriozității”😁😁.
Și au mai trecut alți mulți ani, de atunci, si în copacii aceia, deveniți arbori în toată regula, s-au cățărat mai apoi și Marinuș, și Victoraș. Crengile pe care urcam eu s-au înălțat , ca prin minune ( era firesc, arborii crescuseră între timp! ) , de aceea suitul în copac devenise mai nevoios. S-au julit și ei, copiii mei, la randul lor și i-am lăsat să simtă si ei copilăria copiilor de altădată, doar că acum nu-si mai lipeau frunze de stejar pe zgarieturi, ci plasturi moderni, din import…
Au crescut apoi și puii mei, si s-au zburătăcit prin lume. In sinea mea, chiar cred că au luat cu ei si imaginea copacilor din fața acelui bloc, “în care a crescut mami”. Blocul a rămas la locul său și, har Cerului, și părinții mei, într-însul, oferindu-mi cel mai bun motiv să-mi vizitez, “la pachet”, și copacii “in care am crescut”. Uneori obișnuiam să-mi fac si cate un selfie, cu ei. Crengile pe care obișnuiam să-mi incep ascensiunea erau deja sus-sus de tot. Pe alocuri, copacii m ei începuseră să se usuce…Atașez una din dovezile anilor trecuți.
Iar astăzi…astazi a murit o parte din copilăria mea. Au rămas în urma pașilor mei cele cateva cioturi-mărturie, pe care probabil Timpul le va nivela, facandu-le una cu pământul.
Sincer, nu am vrut să vă întristez. Pur și simplu am simțit nevoia să va împărtășesc trăirile mele.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : OFERTE DE PRIMĂVARĂ
Comentează