Locuiesc în zona Dorobanți, zonă de fițe. Zonă cu vilișoare cochete, cu cafenele elegante, cu prețuri mari prin magazinele-muzeu. Cu mașini bengoase, parcate aiurea si cu pițipoance ieșite la “vânatoare”. Pe strada mea se înșiră mai cu seamă case de locuit. Câteva bloculețe cu trei-patru niveluri, apoi un bloc uriaș, rătăcit de prin anii lui Ceaușescu, iar restul – vile mărunte, cu garduri înalte și interfon la intrare. Nu există decât câteva magazine. Deși clădirile ce le adăpostesc rămân aceleași, frontispiciile lor se schimbă mereu. Nu-i ușor să prinzi rădăcini, într-o zonă în care chiriile uriașe te împing să fixezi prețuri piperate la marfurile tale, pentru a rezista. Nu toți au supraviețuit însă junglei din Dorobanți, drept care, din una și aceeași clădire am cumpărat, în decursul anilor, mereu altceva.
Iată însă că, de câțiva ani buni, o brutărie franțuzească se încăpățâneze să staționeze pe strada mea, la o simplă răsuflare de aglomerata arteră a Dorobanților..
Fiind o persoană aflată mereu în război cu caloriile, vestea că, la două case de a mea, s-a deschis o brutărie, și încă și una franțuzească, nu m-a bucurat din cale-afară. Multă vreme treceam pe stradă și, când ajungeam în dreptul cochetei brutării, îmi mutam privirea în direcția opusă, încercând să ignor mirosul tentant ce răzbătea din interior. Îmi impuneam să mă lase rece baghetele și celelalte felurite pâini, cu care ieșeau, din “Pain plaisir”, vecinii mei. Luni de zile, mi-a reușit. Până când, la un moment dat, niște oaspeți inopinați m-au determinat să cobor să iau pâine de la cel mai apropiat magazin. Și…am intrat în “Pain plaisir”! Până aici mi-a fost! Din acel moment am devenit dependentă de gustoasa pâine țărănească, cumpărată la kilogram, de bagheta crocantă cu cereale, de chiflele integrale și rotundele pâinici cu semințe de floarea soarelui. Tăiam, cu râvnă, de pe lista zilei orice “dulce”, orice friptură, tocăniță sau lactate, numai pentru a le putea înlocui cu bunătățile de panificație din vecini, fără să dereglez balanța caloriilor zilnice. Am îndesit inclusiv mersul la sală, pentru a nu-mi rămâne pe conștiință pâinea pufoasă cu coajă atât de crocantă, care-mi invadase obiceiurile zilnice. 
Apoi, printr-o întâmplare fericită, am avut ocazia s-o cunosc, la emisiunea mea, pe tânăra patroană de la “Pain plaisir”. Țin minte că s-a oferit, cu bucurie, să ofere un ajutor material celebrului “erou cu făcăleț” de la Londra : românul care i-a înfruntat cu vitejie pe teroriștii de pe malul Tamisei.
Delicioșii cozonaci care mi-au colorat sărbătorile de iarnă, mi-au oferit prilejul de a mă întâlni din nou cu Irina Stăncescu și de a afla frumoasa poveste care stă în spatele micuței dar prosperei sale afaceri. Mi-a promis un interviu, apoi a venit Anul Nou, cu toată nebunia aferentă și…amândouă am uitat de el.
Lucrurile s-au liniștit, noul an și-a intrat in drepturi și iată-ne povestind amândouă despre “plăcerea pâinii” franțuzești, adusă în Micul Paris de o tânără pricepută și ambitioasă…
Marina Almășan: – Este unul din puținele magazine mici din zonă, tot timpul pline. N-aș zice nici că prețurile sunt chiar derizorii, atunci…cum să ne explicăm succesul neașteptat al “Pain Plaisir”?
Irina Stăncescu: – Zâmbesc, este o intrebare foarte directa si justificata, imi place onestitatea ta. Intr-adevar, preturile noastre nu sunt mici, insa raportul de calitate/pret este excelent. Majoritatea clientilor nostri ne spun ca prefera sa consume mai putin, dar mai bun si mai sanatos. Pentru noi nu este un succes neasteptat, ci este unul foarte muncit. Suntem deja pe piata de 6 ani, avem un numar in continua crestere de clienti fideli si am inteles ce facem bine : produse foarte gustoase si proaspete, din ingrediente naturale, servite intr-un cadru prietenos si luminos. De altfel, celor care nu ne cunosc, este suficient sa le oferim sa guste si vor intelege imediat despre ce este vorba, indiferent daca au sau nu papilele exersate. Gustul nu ne inseala niciodata!
Marina Almăsan: – M-am numărat și eu printre ei, așa că înțeleg perfect ce spui! Povestea ta este o frumoasă lecție de reușită sau, și mai bine, o exemplificare a expresiei “unde te poate duce viața”! Te pregateai să devii diplomat, nu-i așa?
Irina Stăncescu: – Este adevarat că am visat la o slujba in domeniul diplomatiei, insa viata m-a purtat pe alte carari, asa cum nu ma asteptam. Povestea se scrie mai departe, lucrurile nu se vor opri aici, intotdeauna voi cauta sa invat si sa ma infrupt din bucuriile pe care le extrag din cotidian, ca pe niste comori de pastrat in suflet.
Marina Almășan : – Și..care a fost, de fapt, momentul în care ai spus : “Vreau altceva?”
Irina Stăncescu : – Dupa terminarea facultatii, am reusit sa ma apropii de cariera de diplomat la care visam, dand un concurs la Ministerul Finantelor, in domeniul fondurilor europene. Am fost angajata si mi-am inceput “cariera” plina de asteptari si curiozitate. Am constatat insa ca lucrurile se miscau mai incet decat imi doream eu si, pentru ca sunt un om de actiune, mi-am dat seama ca de fapt aceasta cariera nu mi se potriveste prea tare. Am inceput sa ma gandesc ce altceva as putea sa fac, intr-un 
domeniu care sa ma consume si sa ma absoarba complet. Am renuntat la Ministerul Finantelor si m-am mutat la Amsterdam, cautand acel ceva. O intalnire intamplatoare cu doi bucatari m-a facut sa ii admir pentru pasiunea cu care isi priveau meseria, de fapt, stilul lor de viata ingloba meseria, ei nu aveau o slujba, ci faceau ce le placea, in fiecare zi. Eu continuam să mă tot intreb ce as putea eu sa fac, în viață, si la un moment dat, mi-am pus problema daca n-as putea… sa gatesc, mai ales ca era un domeniu care ma interesa, de cand eram mica. Odata ce mi-a trecut acest gand prin cap, nu m-a mai lasat si a trebuit sa il urmaresc, asa ca am cautat un restaurant gourmet, care sa ma primeasca la ei in bucatarie, ca voluntar, pentru a vedea daca mi se potriveste.
Marina Almășan : – Deduc ceva spirit de aventură, chiar din primele răspunsuri. Spune-mi , Irina, aceasta aterizare a ta în domeniul alimentației este întâmplătoare, sau este vorba de ceva moștenit? Sau poate e, de fapt, o pasiune din copilărie?
Irina Stăncescu : – Privind in urma, imi dau seama ca intr-adevar, nimic nu este intamplator, totul capata sens. De la 12 ani gateam acasa, dupa ce veneam de la scoala. Singura carte de bucate pe care o aveam era una groasa, de Sanda Marin – pur si simplu o citeam ca pe o lectura si alegeam ce vreau sa gatesc. Imi procuram cele necesare si ma apucam de gatit; pana venea mama acasa, bucataria trecea prin transformari care ar fi ingrozit-o, însă eu făceam intotdeauna curat si asezam mandra pe masa ‘opera” – nici nu vreau sa-mi amintesc de torturile strambe care au tronat pe masa bucatariei noastre, sau la bezelele gumoase si semi-arse ! Joia faceam pizza, de la zero. Imi iesea destul de buna, toata familia se aduna in jurul mesei – am amintiri tare frumoase de atunci.
Dupa revolutie, parintii mei au deschis un atelier de croitorie, tata si sora mamei mele lucrau in productie, iar mama se ocupa de vanzare, avand un magazin tip consignatie. Tata invatase croitorie in perioada studentiei si asa reusise sa se sustina, iar Lucica, sora mamei mele, era foarte indemanatica, asa ca a invatat repede. Mamei mele ii place sa petreaca timp sporovaind cu oamenii, asa ca au facut ce a stiut fiecare. Probabil din acest motiv, au avut succes si au tot crescut, era perioada anilor 90. Aduceau costume si la Eva, in Bucuresti, erau foarte mandri. Apoi, tata a vazut oportunitatea deschiderii unei brutarii si a trecut la treaba. Si brutaria a avut succes, au inceput sa faca si patiserie, livrand in tot judetul, dar si in reteaua de magazine pe care o creasera. Treptat, mama s-a implicat in patiserie. Imi aduc aminte de perioada aceea cu foarte mare drag…miroseau amandoi atat de frumos…a paine calda si prajituri! Mie imi placea foarte mult sa merg la brutarie si vara lucram acolo, ca orice angajat – ma trezeam de dimineata si mergeam la lucru, aveam si salariu, pe care nu l-as fi cheltuit pentru nimic in lume! Imi placeau mirosurile, gusturile si glumele colegilor, intr-adevar era o ambianta frumoasa.
Timpul a trecut, ei nu se mai ocupa de asta, se bucura de timp linistit si prieteni, si acum ne amuzăm de cat de bizara este viata. Pe atunci nici nu ne trecea prin cap ca voi lucra tot in acest domeniu, mama isi dorea sa am o viata usoara si fara stres. A plans zile in sir cand i-am spus ca vreau sa devin bucatar si merg la Paris sa invat sa gatesc. Acum intelege si se bucura sa ma vada atat de prinsa in ce-mi place.
Marina Almășan : – Chiar te rog să-mi povestești despre experiența ta pariziană. Mi se pare fascinant să devii ucenic al unora dintre cei mai mari patiseri din lume!
Irina Stănescu : – Am petrecut cateva luni ca ucenic voluntar la restaurantul din Amsterdam, timp in care mi-am dat seama ca imi place la nebunie si m-am decis sa merg la cursurile Cordon Bleu de la Paris, sa invat bucatarie si patiserie (nu uitasem de torturile strambe din copilarie!). Scoala a durat 9 luni, absolut fascinante. Am invatat limba franceza, am gatit pentru toti cunoscutii si vecinii, si am terminat pe locul 3, atat de determinata am fost. Profesorii pe care i-a avut erau aproape toti Meilleur Ouvrier de France, o distinctie foarte apreciata in Franta si la care nu oricine ajunge, astfel ca 
bagajul de cunostinte a fost de calitate ridicata. Nu as spune insa ca asta a fost cel mai important, ci pasiunea pe care acesti oameni o aveau si dorinta de a o impartasi si altora – ma simteam ca pestele in apa, asaltata de informatii noi si interesante. Universul meu s-a largit cu o paleta intreaga de gusturi si mirosuri, pe care le port si astazi cu mine.
Marina Almăsan : – Dar drumurile tale nu au sfârșit pe Champs Elysees. Ai presărat, în viața ta, ceva condimente italienești, după care…înțeleg că ai vrut s-o dai gata pe Regina Angliei!..
Irina Stăncescu : – Dupa terminarea cursurilor, eram si mai insetata sa inteleg gastronomia, asa ca am decis ca nu trebuie sa ratez faimoasa bucatarie italieneasca, am urmat cursurile unei scoli din Piedmonte, ocazie cu care am descoperit o bogatie de ingrediente si gusturi, dar si muzicalitate. Am invatat sa vorbesc italiana cu ajutorului unui dictionar in franceza, sigur nu vorbeam corect, dar stapaneam limbajul gastronomic. Am si lucrat la un restaurant cu 1 stea Michelin, unde am invatat foarte multe, alaturi de un chef talentat, carismatic si pasionat.
Cu toate astea, imi lipsea Parisul. Am inteles ca tonul in lume era dat de Chefs din Paris si mi-am dorit sa lucrez cu cei mai buni. Dintre toti Chefii faimosi, Pierre Gagnaire mi se parea cel mai interesant – avea un spirit de artist si reusea sa aduca multa sensibilitate in mancarea lui, inspirandu-se din toate domeniile artei, incepand cu pictura si terminand cu muzica. In acelasi timp, era faimos si pentru rigurozitatea tehnicilor folosite. Intr-un cuvant, Pierre Gaganaire era cel mai avant-garde Chef din Paris si mi-am propus, nici mai mult, nici mai putin, sa patrund in lumea lui. Nu mi-a fost foarte greu, spre surprinderea mea. Am avut marele noroc ca mentorul meu de la Cordon Bleu, Chef Patrick Terrien, era prieten din copilarie cu Pierre Gagnaire, 
astfel ca am avut o recomandare foarte buna. Am inceput ca stagiar, pentru 3 luni, apoi m-au angajat. Eram singura fata intr-o echipa de 12 baieti, plini de testosteron. N-a fost usor deloc, erau cu totii mai tineri si mai buni decat mine, dar am strans din dinti si am muncit cat am putut de mult si am invatat la fel de mult. Programul era infernal, nici
acum nu inteleg cum am putut sa fac fata, lucram in medie 16 ore pe zi, 6 zile pe saptamana, restul timpului dormeam. Nu regret nimic din perioada aceea, nu simt ca am pierdut ceva, din contra, am reusit sa pacalesc timpul si sa il comprim. Lasand deoparte lucrurile practice pe care le-am invatat, cel mai important pentru mine a fost sa ader la o etica a muncii manata de pasiune, de fapt asta ne-a adus laolalta pe toti, etica pe care o am si astazi si pe care o cer celor alaturi de 
care imi construiesc visele.
Anglia a fost un vis pe care l-am creionat cu Tom, pe care il cunoscusem la Gagnaire. El ocupase toate pozitiile din patiserie si se ocupa de paine, caci i se parea interesant. Venise la Paris pentru ca era pasionat de gastronomie, el provenind dintr-o familie cu traditie in restaurante, fiind foarte confortabil in acest domeniu. Isi dorea sa invete mai multe si mai ales, sa isi pastreze vie pasiunea.
Marina Almășan : – Și…cum a început afacerea din România? E cumva și o chestiune de patriotism? Sau …îți plac “sporturile extreme”? 😁
Irina Stăncescu : – Venind dintr-o familie puternic antreprenoriala, am cautat sa deschid afacerea mea. Si Tom isi dorea afacerea lui. O intalnire a soartei, as putea zice.
Cunoscand lumea lui Gagnaire si a restaurantelor de 3 stele Michelin, am fost de acord 
ca nu doream sa mergem in directia de restaurant, dar ne suradea ideea de brutarie si patiserie, asa ca ne-am gasit amandoi joburi in “boutique”, cum le spun parizienii. Cand ne-am simtit pregatiti sa facem pasul indraznet, am cautat intai sa mergem in Anglia, o piata, care, credeam noi, va putea absorbi ceea ce doream sa facem. Ne-am dat seama
repede ca am fi avut nevoie de multi bani sa incepem un start-up la Londra, asa ca l-am invitat pe Tom in Romania. I-a placut foarte mult si in curand am inceput sa cautam spatii de inchiriat. Eu mi-am vandut apartamentul, dupa ce am infiintat firma pe adresa aceea, el s-a imprumutat la mama lui si am cooptat-o si pe Monica, prietena mea. Ne-am dorit sa dam gata Bucurestiul! 🙂
Marina Almășan: – Și pot spune că ați cam reușit! Care sunt secretele pt ca o pâine să fie gustoasă , iar un produs de patiserie să te facă să-ți lingi degetele?
Irina Stăncescu : – Ah, as putea vorbi ore despre acest subiect! Mi se pare ca gustul in general este foarte subiectiv, este ceva ce este aproape de sufletul oamenilor si totodata, ceva care transcende educatia, un filon de “alb si negru”, asa cum sunt putine lucruri in viata. Painea gustoasa are coaja bine coapta, dar in acelasi timp suficient de subtire si crocanta cat sa iti permita o muscatura satisfacatoare; miezul trebuie sa fie alveolat, neregulat si usor umed. Sigur, e mai greu sa intinzi untul, dar gustul e net superior. Maiaua este un ingredient secret, din ce in ce mai cunoscut, ceea ce ma bucura. Este o drojdie salbatica, obtinuta din fermentarea fainii si a apei, cu un zahar obtinut din fructe; este un organism viu, pe care trebuie sa il hranesti zilnic. Maiaua noastra exista din 2012 si avem grija de ea ca ochii din cap! Practic o hranim zilnic si a doua zi o folosim in aluaturi, pe care apoi le dospim timp indelungat. Facem asta din mai multe motive – contribuie decisiv la gustul bun al painii, dar si la o digerabilitate mai buna, o crusta mai subtire si o culoare mai atragatoare, fara a fi nevoie de a recurge la trucuri de brutarie industriala. Dezavantajul acestei tehnici este ca aluatul trebuie dospit un timp mult mai lung, ceea ce nu permite o eficienta pentru brutarie industriala. Noi am ales sa lucram artizanal si practic, pregatim aluaturile cu 3 zile inainte de a fi coapte, ceea ce numai o brutarie dedicata painii bune poate face.
Apoi, noi ne jucam mult cu combinatiile de faina – alba, aurie, integrala, de grau, de secara, de hrisca, de spelta si reusim sa obtinem o paine gustoasa, satioasa si sanatoasa, fara niciun fel de aditivi. Te rog sa incerci painea taraneasca sau pe cea cu hrisca, o explozie de gust cu ingrediente putine, dar de calitate.
Patiseria care te face sa te lingi pe degete este cea care are putine ingrediente, echilibrate perfect. Toate preparatele noastre sunt facute ca acasa, cu creme fierte si multa grija la cantitatea de zahar. Prospetimea este un factor foarte important. Folosesc exemplul millefeuille (cremsnit) – este atat de simplu – aluat de foetaj cu unt si crema de vanilie. Nu suna complicat, dar este memorabil. Confirma zicala lui Leonardo DaVinci “simplitatea este sofisticarea extrema”. Pe cat de memorabil, pe atat de dificil de realizat, de aceea il vei gasi doar in locuri in care i se acorda atentie, in cele mai mici detalii. Pentru noi, la Pain Plaisir, este un produs emblematic pe care nu il vom schimba niciodata, indiferent de moda si tendintele momentului – nu ne-am plictisit nici acum sa o mancam.
Marina Almășan: – Să știi că pâinea țărănească spre care mă îndemnai, e demult preferata mea! Și te declar răspunzătoare de toate variatiile acului cântarului meu! Să revenim la afacerea pe care o conduci, cu succes. Care sunt regulile, din punctul tău de vedere, pentru a rezista pe piață? Simți, oare, că bărbații ar avea avantaje, din acest punct de vedere?
Irina Stăncescu: – Regulile sunt simple, se aplica in orice afacere. Respect – pentru clienti, angajati si pentru timpul pe care il petreci in acea afacere. Respectul pentru clienti se traduce in onestitate in relatia cu ei, construirea de incredere, bazata pe valori comune si comunitate. Respectul pentru angajati incepe cu intelegerea ca impreuna se intampla totul, că fara ei afacerea nu ar fi afacere, iar asta inseamna sa depasesti granitele unui contract de munca, si sa intri in zona de personal, de dezvoltare si de aspiratii. Iar respectul pentru timpul tau, in opinia mea, este foarte important. Sunt constienta ca viata este scurta si nu vreau sa imi irosesc timpul facand doar bani – imi doresc sa urc pe piramida nevoilor a lui Maslow si sa ma investesc intr-o constructie in care cred si pentru care sunt pregatita sa depun toate eforturile, lasand o mostenire in urma.
Nu mi se pare ca barbatii au avantaje in conducerea afacerilor. Observ insa ca femeile poseda si un alt tip de inteligenta, cea emotionala, care tine de empatie si care le ajuta sa vada lucrurile mai rotund si datorita careia cred ca reusesc sa extraga mai multa placere din cotidian.
Marina Almășan: – Un răspuns care le va unge pe suflet pe cititoarele noastre! Apropo, tu, personal, te consideri o femeie de 10? Care ar fi “portretul-robot” al unei astfel de femei?
Irina Stănescu: – O intrebare foarte grea, mai ales in contextul actual de autodepasire si 
dezvoltare. Da, ma consider o “femeie de 10”, pentru ca fac ceva frumos, cu oameni si pentru oameni, pentru ca incerc sa devin mai buna, mai empatica si nu ma pedepsesc cand nu-mi iese cum vreau – incerc sa fiu blanda si cu mine, nu doar cu cei din jur. Dar intrebarea ta ma face sa ma gandesc si la alte femei, cum ar fi mama mea, pe care o consider o “femeie de 10” si care are alte aspiratii, dar manate de acelasi scop, de a fi mai buna. Dar si la Oana, brutareasa noastra destoinica, sau la Manuela, colega mea care ma uimeste cu echilibristica fina pe care o face intre a fi sotie, mama si “goal getter”, sau Roxana, care se autodepaseste in fiecare zi si care invata acum sa fie blanda cu ea. Am atat de multe exemple si inspiratii in jurul meu, nu e loc aici pentru toate. Dar un portret robot ar fi construit in jurul dorintei de a fi mai bun, orice inseamna asta pentru tine, si de a fi mai intelegator cu ceilalti.
Marina Almășan : – O definiție foarte frumoasă! Vorbește-ne, te rog, despre Irina Stăncescu, cea din spatele omului de afaceri. Cum ești , în viața de zi cu zi, ce te bucură, ce te întristează, ce hobby-uri ai, unde îți place sa-ti petreci timpul liber, vacanțele, ce cărți citești, ce filme iți plac?
Irina Stancescu : – In viata de zi cu zi, sunt tot eu, cea din business. Nu mi se pare ca pot trage linie si de fapt nici nu imi doresc. Fiecare experienta pe care o am, ma mai sculpteaza putin, ma corecteaza, ma ajuta sa fiu asa cum sunt. Astazi nu mai sunt ce am fost ieri, pentru ca s-au intamplat atatea lucruri, ma “rotunjesc” in fiecare zi mai mult, am alte ganduri. Esenta este aceeasi. Imi place sa citesc si cu toate ca nu ajung sa citesc 50 de carti pe an, cum mi-as dori, reusesc sa citesc destul de mult, este primul an in care voi tine contabilitatea. Incerc sa echilibrez cartile de business cu cele de dezvoltare, dar si fictiunea. Mama ma ajuta mult, imi recomanda tot timpul carti, imi este greu sa tin pasul cu ea. Acum termin seria Harry Potter, o bucurie de evadare din cotidian, dar in paralel citesc si alte carti, mai serioase.
Indraznesc sa recomand o carte…”Constructiv” de Iuliana Stan, o carte pe care o impart cu colegii mei si care cred ca ne va ajuta sa ne intelegem mai bine.
Incerc sa ma uit doar la filme care ma pot imbogati cumva, care imi arata o perspectiva la care nu m-am gandit si trebuie sa spun ca seria “Black Mirror” ma frapeaza cu ideile 
pe care le descopar in fiecare serial.
Apoi, imi place mult sa merg in drumetie prin muntii nostri, mai ales in Fagaras, ma ajuta sa pun totul in perspectiva, vaile catifelate privite de departe, imi arata ca sunt o mica rotita in marea schema a lucrurilor si ma bucur intotdeauna sa fiu astfel pusa la locul meu.
Ma intristeaza sa cunosc oameni care au crescut la orfelinat si fie nu si-au cunoscut parintii, fie nu au crescut alaturi de ei. Lucram indeaproape cu organizatia Concordia, care ofera sustinere si scolarizare pentru copii iesiti din orfelinate si ii ajuta sa isi construiasca o cariera. Avem mai multi colegi veniti din aceasta organizatie si ii apreciez foarte mult pentru puterea pe care o au si dorinta de a reusi.
Marina Almăsan : – Ai o viață bogată și construită frumos, te felicit! Regreți însă ceva, din ceea ce ai trăit pâna acum? Au fost evenimente pe care le-ai vrea sterse cu buretele? Sau altele, pe care nu le-ai schimba, pentru tot aurul din lume?
Irina Stăncescu : – Daca as vrea sa schimb ceva, este nerabdarea pe care am avut-o in anumite situatii in care mi se parea ca nu ma misc suficient de repede – pana la urma lucrurile se aseaza cum ar trebui si n-are rost sa fii angoasat, mai bine m-as fi bucurat de experienta.
Nu sunt multe evenimente pe care as vrea sa le schimb, dar categoric imi doresc sa fi urmat pasiunea pentru bucatarie mai devreme, este o intrebare pe care mi-o pun si acum “Cum ar fi fost daca nu ma duceam la facultate si mergeam direct la Cordon Bleu?”. Este o intrebare care va ramane intotdeauna fara raspuns, caci viata mea de acum este consecinta tuturor lucrurilor care mi s-au intamplat si a oamenilor care m-au influentat.
Marina Almășan : – ..Aici, dacă tot vorbim de Paris, s-ar potrivi șlagărul acela “Non, rien de rien, non, je ne regrette rien”! Am trecut spre o notă mai jucăușă, pentru că am ajuns la final de interviu. În mod firesc, orice astfel de dialog se încheie cu o întrebare legată de planurile de viitor. În cazul tău, care ar fi acestea? ( și nu te referi doar la planul profesional! )
Irina Stăncescu : – Marina, pui la incercare rabdarea citititorilor tai! 🙂
Planurile de viitor sunt legate de dezvoltarea Pain Plaisir. Am o dorinta profunda ca 
painea noastra, si nu numai, sa ajunga pe mesele a cat mai multi oameni, pentru ca imi doresc sa consume produse gustoase, sanatoase si nascute din pasiunea unor oameni care se implica cu adevarat in ceea ce fac. Imi doresc sa nu mai fie asa multa paine congelata sau plina de E-uri pe rafturile magazinelor si cat mai multi producatori locali si de fapt, asta este pariul meu personal – sa reusesc sa produc mai mult, dar la aceleasi standarde si cu aceleasi metode artizanale. Si poate sa ii inspir pe altii ca se poate. Va fi foarte greu, dar si foarte frumos – pentru ca am in jurul meu aproximativ 60 de oameni care isi doresc acelasi lucru – iti dai seama ce forta de nestavilit suntem impreuna? Nu am nicio indoiala ca ne va iesi!
Apoi, imi doresc sa fac o mica unitate de productie sucuri artizanale, cum ar fi socata, limonada etc, bauturi non alcoolice, fara conservanti, facute in totalitate de noi si care sa fie vandute in cat mai multe magazine mici.
Pe scurt, imi doresc sa lucrez in productie, cu cat mai multi oameni alaturi de mine, cred ca putem coagula in jurul nostru suficiente aspiratii si impreuna sa fim un model in Romania, se poate si asta.
In plan personal, imi doresc armonie si o casa taraneasca veche, aproape de Bucuresti, de unde sa imi trag seva si inspiratia.
Marina Almășan : – Îți doresc să le bifezi pe toate, pas cu pas! Te rog să închei, cu o cugetare/deviză la care ții foarte mult.
Irina Stăncescu : – “Majoritatea oamenilor supraestimeaza ce pot face intr-un an si subestimeaza ce pot face in 10.” A spus-o Bill Gates!
Marina Almășan : – Îți mulțumesc frumos!
.
Comentează