În ziua de astăzi, unele femei nu se mai gândesc să facă copii de la vârsta de douăzeci de ani. S-au schimbat mentalitățile, așteptările de la viață, cariera trebuie consolidată și copilul este programat să apără după ce femeia se realizează pe plan profesional și după ce își trăiește tinerețea, liberă și independentă. Nici măcar bărbatul nu mai este un “rau necesar”. Acum este la modă partenerul de pat sau donatorul de spermă pe care aceasta îl alege cu mare grijă după gene , statut social și alte caracteristici care ar contribui la geniul copilului ei. Ea este femeia viitorului, capabilă să-și administreze singură viața, asumându-și și rolul de mascul alfa.
Pe vremea mea, mentalitatea încă nu se schimbase. Trebuia să-ți întemeiezi o familie, începând cu căsătorie, copil și apoi urma, dacă erai norocoasă, cariera. Dar asta ținea de regulile casei în care ai crescut, de fundamentul pe care s-a dezvoltat în trecut conceptul de familie, simbol al dragostei, vieții echilibrate și poziției femeii în societate. Mama mea avea 23 de ani când m-a născut, bunica mea a devenit mamă la o vârstă și mai fragedă iar eu am urmat tradiția și am devenit mamă tot la 23 de ani.
A fost un miracol, ceva neprogramat și frumos. Deși eram tânără, am primit acest semn ca unul divin. Deși eram în culmea ascensiunii profesionale, tocmai terminam facultatea și intrasem prin examen la Televiziunea Română, la departamentul de Jocuri și Concursuri, nu am stat o clipă pe gânduri. Înstinctul meu de mamă s-a trezit imediat.
Copilul era o întregire a ființei mele. Unele persoane mi-au spus că va fi greu, că trebuie să-mi asum responsabilitatea unui suflețel care va fi dependent de mine tot timpul, că trebuie să mă pun pe planul al doilea, că trebuie să fac sacrificii și să renunț la visele mele. Nu am avut nici o clipă senzația că nu voi reuși să devin mamă sau că nu îmi va plăcea acest rol. Poate că era și inconștienta tinereții, dar știam că mă pot baza pe familia mea și că am puterea de a găsi resursele necesare să îi ofer copilului meu tot ceea ce își dorește.
Pornind cu dragostea mea necondiționată, totală! Am găsit recent, prin generozitatea unei prietene, o filmare mai veche cu mine, pe vremea când eram manechin. Eram tânără, frumoasă, mă aflam în centrul atenției, urcam pe scara carierei într-o lume strălucitoare și eram plină de speranțe. Primisem coroniță la un concurs de Miss în București. Modul în care răspund interviului luat după concurs arată o față aflată la început de drum în viață, timidă și copleșită de ceea ce I se întâmpla. Și totusi…viata este portretul fericirii, iar momentul de fericire absolută este acela când intră în imagine fiica mea, care avea doar 3 anișori și care, simțindu-se în centrul atenției, a”furat fața mamei” , trimițând săruturi publicului. Imaginea acestui portret mă urmărește și acum…
Comentează