„Nu mai urinați în containăre!”

În general,fiind un om al scrisului, sunt foarte atentă la tot ceea ce e scris. Nu numai literatură, ci și facturi, prospecte de medicamente, panouri publicitare, afișe de spectacol, orice alte înscrisuri. Chiar și grafitti-urile de pe ziduri și măgăriile din closetele publice îmi atrag privirile. In general, cuvântul scris exercită asupra mea o atracție aproape magnetică, pe care nu am reușit nici până acum să mi-o explic. Așa a fost să fie. Chesiune de ADN.
Nu vă ascund că, de multe ori, afișele de pe pereți, garduri, ziduri, mă ajută să fac o analiză a societății în care trăiesc, sau, în care, pur și simplu, mă aflu vremelnic , căci cu aceeași poftă analizez și înscrisurile întâlnite prin lumile pe care le vizitez. In New York, bunăoară, mi se părea fascinant să citesc cartoanele pe care le afișau homeless-ii în fața mormanului de vechituri care le definea „locuința stradală” : aveam parte de uluitoare povești de viață, expuse în rezumat, dar dovedind o bogată imaginație a autorilor. Spun asta, pentru că marea lor majoritate nu erau pentru „crezut”, ci pentru „impresionat”.
Cu mâna pe inimă declar însă că în nicio țară din lume nu am întâlnit o atât de bogată corespondență „murală” între „autori” de toate felurile ( inclusiv instituții publice) și cititori – marea masă a cetățenilor „alfabeți” ( antonimul lui analfabeți!). Mesajele la care mă refer au o tematică atât de generoasă, încât pot sluji ca indicator perfect pentru „starea națiunii”. Mi-a venit să scriu despre acest subiect când, într-unul din spitalele Capitalei, așteptând pe cineva și plictisindu-mă nespus, m-am apucat, cum spuneam, să citesc afișele de pe pereți. Erau o groază! Conducerea spitalului își informa vizitatorii cu privire la o mulțime de lucruri : pe,unde s-o ia, ce acte trebuie la internare, unde au și unde n-au voie să intre vizitatorii, ce haine trebuie să-și aducă pacienții, cât costă cutare și cutare serviciu, că nu e voie să intri cu animale în spital, ce e permis și ce e interzis ca pacient, apoi ca însoțitor etc. M-am poticnit de un anume afiș, pe care l-am și fotografiat. Îl vedeți mai jos. Aparent, nimic ieșit din comun: chiar dacă ușor inestetic, fiind scris de mână, e corect gramatical. Și logic : pacienții sunt rugați să nu strecoare, printre elemenții de calorifer, gunoaie și gumă de mestecat. Probabil că o cazuistică bogată a generat această atenționare. Mintea mea asociativă a cuplat repede mesajul cu altele similare, descoperite tot de mine în alte locuri publice din Capitala europeană București, de genul : ” Nu mai scuipați pe geam!”( într-o Primărie de sector), „Nu mai deșertați gunoiul lângă tomberon!”( pe ghena unui bloc), ” Nu mai lipiți ciungă pe palmier!”( într-o sală de așteptare), ” Nu mai lăsați câinii să urineze pe preșul blocului!” ( într-un hol de bloc),și tot acolo : ” Nu mai băgați gunoaie în cutiile de scrisori!”. Apoi ” Nu mai scuipați semințe în ghivecele de flori!”( în holul unei instituții), „Nu mai lăsați resturi de mâncare sub scaune!” (la Camera de gardă a unui spital), culminând cu : ” Dacă vedeți că closetul e înfundat, nu îl mai folosiți!”( cu alte cuvinte, faceți pe dvs!).
Toate aceste îndemnuri înmagazinează, de fapt, disperarea unor diferite autorități,mai mari sau mai mici, puse față-n față cu cetățeanul României de azi, cu înclinația lui de a se simți liber în țara lui, în speță, liber de a face orice.Cam asta e România de azi . „Mă c.. pe ele de reguli!” pare a fi răspunsul celui vizat de toate afișele ridicole de mai sus…
Țin minte că, mai demult, un francez pe care-l însoțeam prin țară, m-a pus să-i traduc un astfel de afiș, prin care un șef de gară își implora pasagerii să nu mai urineze pe containerele din spatele clădirii. După o matură chibzuință, i-am explicat că ….este un afiș prin care patronul anunță organizarea unui concurs pentru ocuparea postului de femeie de serviciu. „-Și de ce a pus atâtea semne de exclamare?”- insistase francezul.”- Păi…pentru că… se oferă un salariu extrem de atrăgător!” am găsit eu, pe loc, explicația salvatoare.