Cana de porțelan, în compania căreia-mi încep fiecare zi emană o aromă aparte, amestecată. Pe de o parte este aroma obligatoriului capuccino, peste care presar un mix de scorțișoară, coriandru și nucșoară, râșnite cu grijă de mine însămi. Pe de altă parte, este aroma amintirilor. Cana mea, prin care plimb succesiv ceaiuri, cafele, limonade și altele asemenea lor, este prietena mea cea mai bună. Ea-mi amintește în fiecare dimineață, ba chiar de mai multe ori pe zi, ce mamă fericită sunt și cât îmi sunt de dragi, cu toate frământările, supărările dau și bucuriile care le-au însoțit creșterea, cei doi copii ai mei.
..O gură de licoare caldă, cu aroma exotică a prafului presărat deasupra, și privirea mi se oprește mereu, invariabil, ca într-un ritual obligatoriu, pe fotografia copiilor mei, care stau lipiți de mine, zâmbind către camera ce ne surprinsese undeva, cândva, într-o sală de așteptare, pe unul din aeroporturile ce ne bifurcau nemilos drumurile în viață. Și, uite-așa, privind la poza imprimată pe cana mea cea albă, uit ca prin minune de toate celelalte lucruri care păreau să conteze atât de mult, dar de fapt nu valorează nici cât o ceapă degerată; uit de cei ce mă supără și mă torturează cu prostiile și intoleranțele lor, mă rușinez de lacrimile pe care le vărs în batiste de hârtie din motive de doi bani și mi-e ciudă de mor pentru patima cu care mă las atrasă în războaie fără sens, fără miză, fără sfârșit. Imi privesc, în tăcere copiii , redescoperindu-i de fiecare dată, de parcă i-aș vedea pentru prima oară; îmi privesc puii tăcuți, aflați într-o nemișcare încremenită în porțelan, mai cuminți decât au fost vreodată și deodată mi se face atât de dor de toate obrăzniciile lor, copilăria lor,de toate răutățile care altădată mă scoteau din țâțâni, făcându-mă să mă întreb – deși niciodată în serios – de ce mi-or fi trebuit mie copii? Îi privesc pe crescuții mei Marinuș și Victoraș și aștept, rabdătoare, venirea pe lume a copiilor lor, pentru a le putea fi de folos în continuare și pentru a repara poate, ca bunică, ceea ce nu mi-a reușit, ca părinte, într-un soi de revanșă pe care le-o datorez, pentru greșelile pe care cu siguranță le-am făcut.
Sunt mari, copiii mei acum și cele patru zări mi le fură din ce în ce mai des de lângă suflet. Mi-l lasă pustiu dar plin de iubire, trist dar bogat în amintiri și, bucurându-mă de toate întoarcerile lor acasă, mai rare sau mai dese, îl provoc la câte-o negociere pe Doamne-Doamne, rugându-l să aibă grijă de ei, în schimbul faptelor bune pe care promit să le fac.
Și uite-așa, măsurând clipele dintre o împreunare și alta cu puii mei, îmi mai găsesc de lucru cu câte o iubire sau câte un război, înaintând în vreme, încet și sigur, cu sentimentul datoriei împlinite. Iar când mi se face dor de vremurile când copilăria îi ținea lipiți de mine, îmi iau cana prețioasă și-mi mai fac un ceai sau o cafea…
Comentează