banner marshal garden
Ea și El Povestea mea

Virtual, Capitolul II

Vrei să fii mama copiilor mei?
”Te-ai întâlnit vreodată cu vreun militar?”
”Nu, niciodată”.
”Bine. Ești căsătorită?”
”Soțul meu a murit acum un an și jumătate”.
Deodată, m-a năpădit această amintire. Moartea soțului meu. Tot încerc să uit, iar acum a revenit din nou cu totul, cu cancerul cu care a luptat ani de zile, apoi ultima operație, metastaza, coma, zilele și nopțile de veghe cu tot ce înseamnă asta, lucruri pe care nu le poate înțelege cineva care n-a trecut prin asta. Moartea… Mi-a cam pierit cheful să stau de vorbă cu un bărbat necunoscut. El însă îmi răspunde:
”Îmi pare foarte rău să aud asta. Și eu sunt văduv. Mi-am pierdut soția acum un an și 8 luni. Am doi copii, Larry și Alex.”.
Mi-a trimis o fotografie cu soția și copiii săi. Faptul că a trecut prin aceeași experiență ca și mine m-a înduioșat și m-a făcut ca pentru prima dată să-l simt mai aproape.
”Ea e fosta mea soție și ei sunt copiii mei. Copiii sunt la școala de marină militară dinn Atlanta. Ai copii?”
”Da, am trei băieți mari”, îi răspund.
”Copiii locuiesc cu tine?” mă întreabă.
”Nu”, îi răspund laconic, pentru că mi se pare prea curios.
”Locuiești singură?”
”Locuiesc cu mama mea”, îi răspund.
”O, părinții tăi sunt încă în viață?”
”Doar mama.”.
”Eu am 55 de ani”, îmi spune, deși eu nu-l întrebasem. ”Tu câți ani ai?”
Îi spun câți ani am.
”Cu ce te ocupi?”, mă întreabă el. Îi spun că am o mică afacere pentru a-mi asigura traiul de zi cu zi dar de fapt scriu comedii.
”Okay, ești o femeie bună. Eu sunt un bărbat foarte onest și umil și mi-ar plăcea să fim mai apropiați. Ce părere ai?”
”Sunt un pic surprinsă. Ce vrei să spui?” îl întreb eu, care eram nu un pic surprinsă, ci foarte surprinsă. În definitiv, ne cunoșteam de câteva ore.
”Îmi place de tine, vorbești foarte frumos”, îmi spune. ”Aș vrea să ne cunoaștem mai bine”.
army2”Cred că-i foarte plictisitor acolo, în Iraq, așa că am putea vorbi uneori pe facebook dacă vrei să fim prieteni virtuali”, îi răspund eu, prefăcându-mă că n-am înțeles ce-mi cere de fapt. Și exprimând exact ce simțeam în acel moment.
”Okay, dacă spui tu, dar eu văd că suntem așa de compatibili.”
”Eu văd că suntem în domenii atât de diferite – armata și comedia. Unde e compatibilitatea?”
”Îmi place minunatul tău simț al umorului. Putem fi împreună și în viața reală dacă avem credință. Tu ce credință ai?”
”Credință? Ce vrei să spui?”
”Vreau să știu dacă ești catolică”.
”Nu sunt o persoană religioasă”, încerc eu din nou să-l descurajez.
”Oh, într-adevăr?”
”Într-adevăr”.
”Și totuși, de ce credință aparții?”
”Cred că poate e ceva acolo, dar nu cred că putem ști și nici nu e treaba noasstră. Suntem aici pentru alte scopuri”, îmi rezum eu cam prea succint credința de viață, nesimțindu-mă pregătită să discut asta cu un străin.
”Okay, poate ai dreptate”, îmi spune el, împăciuitor, nedorind să se contrazică cu mine în continuare. Ceea ce nu pot spune și despre mine.
”De fapt nu crezi asta. Doar îmi pui întrebări, dar nu-mi spui nimic despre tine. Credința ta care e?”
”Sunt catolic. Bei? Fumezi?” mă întreabă el. Drept să spun, începusem să mă cam enervez. Mi se părea că pune întrebări mult prea indiscrete, dat fiind că ne cunoșteam așa de puțin.
”M-am lăsat”, îi răspund într-o doară.
”Okay, eu nu fumez, dar beau în mod responsabil”, îmi răspunde el la întrebarea pe care nici n-am pus-o.
”Ce altceva poți face acolo? Ce bei, whiskey, ca orice american care se respectă?”
”De când am pierdut-o pe iubita mea soție am fost așa de preocupat de serviciul meu, sunt un bărbat ocupat și independent dar nu prea am avut timp să ies să cunosc pe altcineva din cauza naturii slujbei mele așa că m-am dedicat cu totul acestui job.
Beau Hennesy.”
”Bun.”
”Ce faci ca să te distrezi?”, mă întreabă el. Văd că e hotărât să afle totul despre mine. Acum.
”Merg la teatru, mă uit la televizor la sitcomuri și filme, mă întâlnesc cu prietenii, citesc, mă joc cu câinii și pisicile mele – am trei câini și cinci pisici – și îmi place facebook-ul. Și, desigur, scriu. Am o viață plină. Tu? Îți place teatrul?”
”Da, îmi place. Dar îmi plac dansurile lente și cele alerte, plimbările în pădure mână în mână, cinele cu lumânări, călătoriile, să cânt la pian melodii romantice pentru o persoană specială. Să împărtășesc săruturi pasionale cu acea persoană specială.”
”Oh, ești o persoană romantică. Drăguț”, spun eu, evitând să mă arăt prea impresionată. Deși eram.
”Mulțumesc foarte mult. Tu ești genul romantic?”
”Deloc. Nu se potrivește cu simțul umorului pe care îl posed”.
La momentul acela chiar credeam asta. Și-acum mai cred, nu-mi place romantismul acela leșinat și dulceag care te face să nu mai gândești limpede.
El atacă frontal și, recunosc, mă ia prin surprindere.
”Ai putea să-mi accepți copiii ca și cum ar fi ai tăi dacă ar fi să fim împreună?”
Recunosc că cu asta m-a blocat. A simțit, mai ales că eu tăceam.
”Mai ești acolo?”
”Sunt.
Dar sunt foarte surprinsă de întrebarea ta.
Vrei o mamă pentru copiii tăi?”
”Da, ai putea fi tu”.
”Sunt sigură că ai putea găsi ceva mai bun”.
”Nu te înțeleg, draga mea”.
”Ei bine, am crescut copii o lungă perioadă de timp și nu m-am putut ocupa de ceva ce ar fi trebuit să fac – să scriu. Acum am în sfârșit timp pentru asta și sunt foarte fericită. Sper că înțelegi”.
”Înțeleg, dar copiii mei nu mai sunt bebeluși. Ei înțeleg lucrurile foarte bine”.
”Îmi pare rău. Chiar m-ai speriat”.
”Vreau să fii corectă cu mine, te doresc și mai mult și nu mă tem să vorbesc, sunt american. Îți doresc o noapte bună și vise plăcute, te îmbrățișez și te sărut. Vorbim mai multe mâine.”.
”Bine. Noapte bună.”
Noapte bună?!

Femei de 10 pe Facebook