banner marshal garden
Ea și El Ultimul romantic

Noi

Nu mai vreau. Nu mai vreau să dau definiții la nimic și nici să caut soluții. Nu mai vreau să văd oameni interesanți care încearcă, absurd, cu orice preț, să-și clădească impresii și umoruri pe seama altora. Nu mai vreau neputințe și nici putințe chiar nu-mi mai doresc, pentru că-i destulă mizerie în jur, încât să venim noi cu deratizări rapide. Vreau în schimb să cred. Nu că n-aș fi făcut asta de când mă știu, pentru că mereu am crezut în ceva. Nu la modul religios, habotnic, ci efectiv uman, am crezut în persoane, în cauze, în schimbări și iubiri.
Vreau să cred că mai există trezire la realitate. Nu în războaiele altora, nu în tergiversări și minciuni, interese și adevăruri de o singură parte. Vreau să cred în ceea ce suntem, pe bune, fără farduri de consum, fără comercial, fără sponsori și reacții. Asta pentru că de multe ori, ne mințim că suntem altcineva. Ne punem masca aceasta a confortului și preferăm variante utile, de moment, care să nu supere sau să nu deranjeze. Ne mințin că suntem fericiți într-o continuă nefericire. Încercăm să facem frumos și să zâmbim, când ne plânge sufletul.
Nu-i neapărat rău asta, dar poveștile repetate, ca pe-o bandă stricată, la infinit, strică aparatul, duc la un colaps complet al sufletului nostru și ne lasă, egoiști și reci, cum suntem deja! Ne-ambalăm ca să ne placă cineva, de parcă-i pasă cuiva cu adevărat de ce-nseamnă să fii mai mulți. Oamenii trăiesc pe cont propriu, dominați de ce vor alții de la ei, de cum ar trebui să apară. Și-așa se mint pe sine, într-o nesperată luptă. Nu cred că cineva caută un consens. Eu unul nu-mi doresc să plac tuturor. Și eu mă mint de multe ori că mi-e bine, chiar dacă am renunțări, chiar dacă aș vrea să fiu unde nu sunt, chiar dacă nu văd lumina înaltă a unor chipuri care să-mi facă viața să râdă în fața morții.
Oamenii se agață prea mult de speranțe. Nu acolo-i cheia, nu acela-i întrerupătorul care să facă culoare într-un peisaj plin de negru și alb. Nu știu nici măcar dacă există chei. Nu există nici dovezi și n-are rost să ne-agățăm de unii și alții. Noi ne suntem înțeles. Noi ne facem rău cu propria știință, ne dovedim ce nu suntem și suntem ce n-am vrea să fim. Ne amânăm, ne rănim pe noi și lăsăm să se vadă asta, fără a avea remușcări. Oare nu-i prea scurt totul ca să mânjim?
Nu sunt în măsură să vin cu soluții. Nu știu dacă are cineva nevoie de ele. Tot ce vreau eu este să cred în oameni și-n spiritul lor, în bunul lor simț și-n puterea de a face ceva bun cu ce sunt. Nu există valori universal valabile. Nu există nici măcar un cod al felului în care-ar trebui să existăm. Doar fel de-a ignora. Și mai există puterea înfruntării. Dacă vreodată ar putea cineva să-mi răspundă de ce căutăm în alții ce noi nu suntem, eu pot oferi premiu substanțial!
Într-un haos furibund, în luptele fiecăruia pentru nu știu ce anume, în competitivitatea aceasta imaginată, în care are fiecare loc, eu văd curaj. Dar nu așa cum apare el în dicționar, ci mai degrabă într-un fel pe care l-am vrea de multă vreme uitat, îngropat de securea resemnării. Nu mă refer la curajul de-a zice, că prea mulți zic azi câte ceva, având impresia că sunt profesioniști și se pricep la orice.
Nu mă gândesc nici la curajul de-a gândi sau a acționa ca atare, ci doar la cel de-a fi fără pudori. Asta firește, dacă și înțelegi cum să trăiești. Normal, cu riscul asumat, cu o mulțime de greșeli, cu multe șuturi în partea dorsală, cu fericiri și drame existențiale. Dar măcar să n-ajungi la un moment dat, peste ani și ani, să-ți pară rău. Atunci va fi târziu să o iei de la capăt. Iar capătul e aproape. Poate mult mai aproape decât îl vedem NOI! HAI SĂ FIM NOI!

Femei de 10 pe Facebook