“Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
🍀
În fiecare zi, mai precis în fiecare noapte, de fiecare dată când mă furnică gândul de a pune câte ceva pe un caiet – acesta, de pildă -, mă zbat să aflu clipa care să mă inspire într-atât, încât să o fixez – să zicem – ca pe o eternitate. Cu ce să încep? CE să încep? De ce anume să mă apropii, de cine să mă leg și din ce cauză, mai ales? Să mă leg de imboldurile pe care mi le tot dau unii prieteni care, fermecați uneori de felul meu de a fi și de ceea ce scot – tot uneori- pe gură. Sau de amabilitatea sinceră și intuiția (și neliniștea soțului meu căruia îi place hazul meu în situații dintre cele mai diverse, chiar fantezia și spontaneitatea care mă fac mai aparte și mai simpatică în multe ocazii?). Oricum, îmi place și mă simt bine cînd vorbele celor din jur răzbesc și îmi stârnesc plăcere. În noaptea asta mi-am luat un creion ,,Made in Turkey,,. Îmi place – mi-a plăcut- dintotdeauna să scriu cu creionul. Alunecă pe hârtie, pot șterge mai ușor ce mă supără și trebuie să-l ascut des ca să nu-mi stric bruma de caligrafie care mi s-a mai păstrat. Adevărul adevărat este că mi-ar plăcea teribil să am ce spune, adică mi-ar plăcea să pot spune ceva. Da, astfel formulat este altfel. Ceva care să însemne ceva! Banalități și vorbe golașe sunt multe pe drumuri și poteci. Recunosc, am dovezi concrete, mi-a mai scăpat pixul pe hârtie în destul de multe rânduri despre mine, despre noi, despre meseria noastră, despre morala noastră, a celorlalți, despre viață, despre, despre… Și ele, rândurile, au văzut lumina tiparului, au mirosit cerneala și apoi parfumul celor care le-au citit. Frumos! E de bine. Mi-a plăcut. Mai vreau.
Exercițiul meu de a așterne vorbe a luat o pauză cam mare și, dacă-l lași, te lasă. Ca și teatrul. Oho, TEATRUL, dacă-l uiți preț de o clipă, îți și întoarce spatele. Dar știți cum? Cât ai zice GONG! Este o persoană foarte pretențioasă și suspicioasă. Are și motive întemeiate. Te-ai cunoscut cu el, te-ai dus la el, te-ai și împrietenit sincer, cu sufletul pe tavă – uneori chiar îți cere ,,să-i duci tava,, pe scenă-, cu mintea încinsă de promisiuni, cu trupul și puterea ta dăruite lui, te acceptă alături, îți întinde mâna și, deodată, dispari din viața lui. Uneori dispari fără voia ta, multele lucruri rele sau nefirești se petrec în circumstanțe nu de tine hotărâte, dar tu poate chiar atunci trebuie să dispari. Ei bine, atunci e-atunci… Ce faci cu tine însuți ca nu cumva autoritarul și neiertătorul tău prieten să nu creadă cumva că, din lașitate, îi dai o lovitură nepermisă? Pe la spate, din culisele unei neputințe încărcate de neîncredere individuală. Și pâș, pâș, te uiți în jur, nu e nimeni cu sabia deasupra capului tău, tragi aer în piept, strigi cât mai tare – cu DICȚIE – îi place mult cuvântul ăsta, strigi să te faci eventual auzit și upă ce s-a tras cortina. El crede că ai fost în pauza mare și n-ai lipsit la apel.
După atâtea explicații, eu cu mine, eu pentru VOI, mi-am dat seama unde mă trage ața. Era imposibil să nu fie așa, ființa mea este atât de dependentă de a exista în teatru până când mai poate, încât era nefiresc să nu mă îndrept cu pași ușori spre viața MEA și teatrul MEU. Și să nu aflu și ce voi mai pălăvrăgi pe aici… Pentru voi, cei prieteni, pentru mine, cea de toate zilele, pentru oameni, pentru semenii mei. Căci cu ei alături trăim. Și încă pentru sufletul meu. Știe el despre cine e vorba în propoziția vieții mele.
Teama și certitudinea că timpul nu ne iartă. Nici nu ar avea de ce, el își vede de treaba lui, mă întărește în acțiunea mea de a nu mai pierde vremea, de a-mi rezolva pe hârtie gândurile, sentimentele neclare.
Cu alte cuvinte, ce vreau să mai spun, de fapt, și ce anume să mai fac. E adevărată vorba că, dacă așterni pe foaie ce-ți mângâie sufletul, sau te eliberezi de unele gânduri, te simți mai bine, poate chiar te eliberezi. În fond, o nouă prietenie, o confidență cu foaia albă sau, de ce nu, liniată…
Prietenie!
Confidență!
Iată-mă iar față în față cu un cuvânt magic: prietenie.
Să vi-l povestesc. Când ești tânăr, îi numești prieteni pe mulți dintre cei din jur pe care îi cunoști. Dovezile adevărate se răresc cu trecerea timpului și, după foarte mulți ani de viață, afli cine îți este prieten cu adevărat. E normal. Nu trebuie să ne distrugem din cauza asta, sunt, firește, și motive obiective. Dar, despre asta, în articolele viitoare.
CRISTINA DELEANU
Comentează