Am vrut să-mi dau gata vecinii – doi italieni drăguți, a căror companie-mamă i-a relocat in România pentru câtiva anișori ( sper cât mai mulți! ) și i-am invitat la Beraria H ( unde nu mai fuseseră niciodată) , la un concert al lui Mircea Vintilă. Cu Berăria știam sigur că-i voi da gata! Cel mai mare “așezământ” de acest fel din Europa, în toată grandoarea și splendoarea sa, nu are cum să lase rece un ins intrat aici pentru prima oară, fie el și călător prin lume, deci cu “multe văzute” la activ. Emoția mea era mai degrabă legată de impactul pe care-l va avea îndrăgitul folkist – unul din preferații mei – asupra invitaților mei, veniți din țara unde muzica este așezată pe piedestal, iar artiștii, mai ales cei cu tâmplele argintii, sunt considerați zei. Dacă Mircea nu va avea succesul pe care mizam? Dacă nu va reuși să umple nesfârșirea salii, într-o zi cu soare ce a spart conducta cu bucureșteni, umplând ochi Herăstrăul limitrof? Se știe, românii nu sunt chiar campioni în venerarea artiștilor în etate, iar calificativul “expirat” este acordat cu ușurința cu care scuipi semnițe, pe stadion…
Aflând de recitalul său de la “H”, am simțit nevoia să-l sun instantaneu pe Mircea și, sub 
pretextul unei invitații la emisiune – reală , de altfel – l-am întrebat de sănătate. M-am bucurat tare – deși un ochi mi-a plâns – că artistul n-a găsit niciun locșor liber în agenda sa, pentru a se suprapune zilelor mele de filmare. Concerte peste concerte, în toata țara, se înlănțuiau în perioada următoare a folkistului. “- E de bine, Cioculeț! ( așa-l alinta, pe vremuri, Victor) Inseamnă că lumea te vrea!” – i-am spus și parcă nu mi-a mai fost atât de teamă de vreun eșec al serii.
Am făcut cuminte rezervarea de locuri pe site-ul Berăriei (https://berariah.ro ) , am primit pe loc confirmarea , mi-am încărcat drăguții vecini în mașină și… pe-aci ne-a fost drumul!
Trecand peste aventura găsirii unui loc de parcare pe buza de parc sufocată de vizitatori, am pătruns în “Orașul care nu doarme niciodată”! Berăria-recordman s-a dezvăluit în toată splendoarea sa ochilor celor doi străini, fascinați de un loc despre care doar auziseră, dar nu și-l putuseră imagina la aceste dimensiuni. “Oh!” și “Ah!”, apoi click-uri de cameră foto, urmate de câteva informații statistice, pe care le-am oferit cu precizia unui fan al Berăriei , dar și autor al unor numeroase semnalări pe subiect; după care, o zvârlugă energică impachetată într-un trup adolescentin a spintecat mulțimea deja adunată pe la mese, conducandu-ne la a noastră, foarte aproape de scenă. Ochii-roată ai invitaților mei și încântarea de pe chipurile lor mi-au confirmat că 
punctul ochit a fost si lovit! Acum…urma să ne impresioneze și Mircea, al cărui talent și farmec nu lăsa, pentru mine, locul niciunei îndoieli. Am profitat de jumătatea de oră rămasă până la ora indicată pe site și i-am lasat să se desfete cu bunatățile neaoșe din Meniu, întovarășite de berile la draft – rimă perfectă a atmosferei generale. Nu m-au crezut, cand i-am încredințat că mâncarea nu va sosi nicidecum mâine sau peste trei ore, în pofida miilor de meseni din jur. Puteam câștiga un pariu, de-l făceam! – mi-am zis, atunci când energica domnișoară ospatar ne-a livrat farfuriile pline, la nici un sfert de oră de la declararea poftelor personale!
Cu nici 5 minute înainte de începerea recitalului am avut parte toți trei ( dar mai ales ei!) de surpriza serii. Lumea – în majoritate reprezentanți ai generației mele, care au crescut deci cu Mircea Vintilă – începuse deja să freamăte de nerăbdare. Un murmur generalizat plutea peste mesele prelungi, încarcate de bucate și halbe cu bere, când de masa noastră s-a apropiat…însuși eroul serii!!! Nu stiu cum m-a descoperit în mulțime, dar a venit glonț la masa noastră ( italienii mei au rămas bouche-be, caci il recunoscuseră de pe afiș!) , ne-a salutat, ne-a îmbrătișat, le-a zâmbit prietenilor mei și ne-am tras cu toții în poză, spre invidia generalizată a vecinilor de la celelalte mese. Păstrându-și zambetul din poză pe chip, Mircea s-a suit tacticos pe scenă și și-a 
început recitalul, amestecând piese mai noi cu slagărele sale nemuritoare, cele care au însuflețit generații întregi, răzbătand prin decenii și rămânând la fel de îndrăgite. O sală precum o oală sub presiune l-a însotit pe Cioculeț pe toată durata recitalului. Lumea l-a aplaudat, i-a fredonat refrenele, l-a fotografiat și filmat în disperare, ba chiar a și dansat – premieră absolută în folk, gen mult mai așezat, care își sprijină succesul nu neapărat pe dinamică, ci pe profunzimea mesajului transmis. Dizolvată eu însămi 
în atmosfera incendiară din jur și amintindu-mi de spectacolele la care, odinioară, frematam prin culise, așteptand un anume recital, am tras cu ochiul la Sergio și Inna : erau încântați, aplaudau, traiau clipa, filmau și ei și, mai mult, în timp real, Sergio le trimitea prietenilor din Italia secvențe din concert, explicandu-le că ascultă un soi de “Toto Cutugno”…sau poate Gianni Morandi? 
Reacția lor , suprapusă peste cea a miilor de spectatori din jur, mi-au decorat seara și sufletul : deși observ cu amărăciune cum, in mare, omenirea și-a pierdut busola și navigheaza în derivă prin vremuri bezmetice, nu e încă totul perdut! Există, iată, mici insule de normalitate și frumos, de valoare și oameni care știu să o aprecieze și respecte. Am locuit în aceasta seară, preț de o oră și mai bine, pe o astfel de insulă. Întovărășită de doi oameni de calitate veniți din lumi spre care românii privesc cu admirație, am fost puțin mândră și de Romania mea : de Mircea Vintila și cântecele sale, de publicul atât de civilizat, participativ și generos, de Berăria H – un loc de excepție, rimând perfect cu ideea de lume frumoasă și în care ne dorim cu toții să trăim.
Multumim, Mircea! Cum ți-ai încheiat recitalul? ..”dacă v-a plăcut bufonul, mai veniți și-n altă seară”? …Să nu te îndoiești niciodată! Vom fi mereu acolo! ❤️
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CARBOCIT
Comentează