Minciuna nu are picioare scurte!

Am fost mereu un bun ascultător. Într-un fel, așa mi-am dezvoltat aptitudinea de-a decripta oamenii, de-ai dezbrăca de precepte și-ai lăsa goi de tot ce-i apără, fiindu-le frică . Am ascultat drame, traume, dezrădăcinări, bucurii, nebunii, orgasme și satisfaceri îndoielnice. Am citit dureri și-am depistat lacrimi false. Dar uite că niciodată n-am avut tupeul suficient de a mă strânge de niște organe, și a mă confesa mie.

Nu că mi-ar fi fost frică de ce aud, dar de fiecare dată am evitat elegant să m-ascult pe bune. Dau să zic, cosmetizez, găsesc soluții rapide și de îndată apare altceva mai seducător pe firmament. N-avem curajul să ne spunem pe bune ceea ce credem despre noi. N-avem răbdarea și nici puterea de a ne asculta dincolo de ce-ar zice alții, dincolo de cum ne-ar asculta și pondera ei.

Uneori s-ar potrivi să facem și mișto de noi, așa, după ce ne ascultăm. Să vedem cât de penibile-s mișcările noastre, cât de caraghioși devenim atunci când cu încăpățânare, ne ne mai vrem aceiași, încercând tertipuri ieftine pentru a ieși în față. A putea să asculți nu e doar o virtute, un precept sănătos cunoscut de răbdători.

Vă zic, ascultarea e de marcat, de pus în ramă. Nu ține de sfaturi, pentru că-i oricum lumea plină de sfaturi. Eu am știut mereu să ascult. Atenția mi-a captat-o lipsa comunului. Am ascultat și-am tăcut, pentru că tăcerea nu-i necunoaștere. Nici înțelepciune nu e și cu atât mai puțin un răspuns. Tăcerea ascultării este vindecare, este oblojire, tratament șoc pentru afecțiuni greu de descifrat.

Se pare că minciunile-s la mare căutare. Stau pe picioarange impresionante de circ! Nu se vând ele pe tarabă, dar găsești întotdeuna, pe sub mână, la ofertă specială, câte una. Au structură, sunt puternice și te dărâmă în așa fel încât nu mai apuci tu să zici, cu una cu două, câteva vorbe. Nu zic că-i rău să minți. Ține de fiecare. Doar că-i patologic și are un oarecare grad de putrefacție interior.

De la minciună miroase și-o poți descoperi chiar și ascultând-o spusă cu franchețe. Numai că noi, ușor tremurați, ușor trecuți în extrema suspectării, ajungem să nu mai credem în nimic. Nu mă refer la istoria divină. Asta-i pentru alte categorii, pe care, vă rog din suflet să mă scuzați, dar prefer să nu le descriu. Mi-aș irosi cuvinte înalte pentru sentimente ieftine mici, împachetate în nimicuri cu pretenții de adevăruri universale. Mă îndrept către cei ce ne spun, din vorbe, ce știm sau ce nu știm, dar nici n-am vrea să știm.

Ne aruncă cuvinte mari pentru sentimente mici, pretinzând că-s mari docți. Știți ce? Zic să lăsați, da, poeții să vă mintă frumos. Să-și gireze tremurul pe câteva huliri, dar în final să capete substanța timpului. Să ne mintă și cântecele. Să ne mintă și literatura și arta. Toate să ne mintă frumos și să credem în ele, fără să ne mai pese de ceva anume. Prefer minciuna impostorului spilcuit, transpusă în artă, decât pe cea reală, a celui ce se pretinde sfânt, cu acte și realități denumite minuni.

Și uite-așa, cu minciunile poeților, scăpăm de utopii. Cu minciunile celor ce ne desenează, ne cântă și ne-ascultă ori citesc, găsim calea către sfârșitul care-i mereu la fel. Resetarea eu am gândit-o ca pe-o eliberare. Mintea o dai la o parte, ochii îi ștergi și primești, ca nou, povești mincinoase. Nu-s mori de vânt, nu luptăm cu nimeni. Poate doar între noi uneori, fără să ne dăm seama că luptele ne iau mințile. Și nu, nu-i nici o pată de motivațional aici. Poți alege să mori, să minți sau te minți cum vrei tu. Te poți asculta sau poți întoarce spatele ori altă parte dorsală, fără să-ți pese de ceva. În schimb n-ar fi rău să nu hulești și să lași, nevinovat, poetul să te mintă! Minciuna lui e poezia!