Bărbați de 10

Mihai Leu: „Cel mai important lucru la un om este caracterul pe care îl are.”

Leul este considerat regele animalelor. El…este „rege” în ring. Mihai Leu. Un nume care a scris o pagină în istoria boxului mondial, făcând România cunoscută peste tot în lume. Este primul pugilist din țara noastră și odată cu el, acest sport a devenit celebru și la noi. Cu o ambiție ieșită din comun și ore întregi de antrenamente,  a reușit ceea ce niciun alt boxer român n-a putut: să iasă mereu învingător. Deși ajunsese de multe ori campion la juniori în România, totuși, în plin regim comunist, a hotărât să ia drumul străinătății. Germania a fost a doua sa casă, dar sufletul i-a rămas întotdeauna în țara lui natală. Chiar dacă acolo a pornit-o de jos, a demonstrat că el este cel mai bun, câștigând toate meciurile, iar pe noi făcându-ne mândri. Însă  o accidentare avea să pună capăt, mult prea devreme, unei cariere fulminante.

Cum sportul îi curgea prin vene, nu a renunțat și s-a reorientat către o altă pasiune din copilărie: raliul. Așa cum ne obișnuise în box, și la curse a devenit campion național, în anul 2003. Mihai Leu nu este un învingător numai în sport, ci și în viață. Deși, era celebru și avea o familie frumoasă, destinul i-a devenit cel mai puternic adversar, în ringul vieții. A fost diagnosticat cu o boală nemiloasă. Dar Mihai este un campion înnăscut, care nu a renunțat niciodată să lupte. Astfel, a ieșit biruitor și din această bătălie, arătând că este mai puternic decât boala. Dacă schimbi două vorbe cu acest mare sportiv, rămâi imageimpresionat de caracterul lui. Nici banii, nici faima nu l-au schimbat. A rămas același om simplu și modest care era și înainte de a deveni celebru. Vorbește cu mândrie despre familia lui, cea mai mare victorie a sa. Pugilistul este exemplul viu că indiferent de obstacolele pe care viața ni le scoate în drum, niciodată nu trebuie să renunțăm. Atâta timp cât speranța și credința există, orice problemă are rezolvare. Un model pentru toți, indiferent de vârstă sau poziție socială. Nu cred că există vreo notă potrivită pentru sportivul, soțul, tatăl și în special OMUL, Mihai Leu. Orice notă ar fi prea mică. La fel de nesemnificative pentru a-l descrie sunt și cuvintele. Noi nu putem decât să-i acordăm cu onoare și respect, alături de un alt trofeu, acela de… BĂRBAT DE 10 !

Alina Anghel: De ce ați ales boxul? A fost o pasiune din copilărie?

Mihai Leu: Da. Am început boxul la vârsta de nouă ani și prima dată a fost ca un fel de ocupare a timpului liber. În loc să stau în fața blocului, să bat mingea toată ziua, făceam sport într-un mod organizat. Normal, cu timpul lucrurile au evoluat și boxul a devenit profesionist.
A.A. : Vă mai amintiți ce ați făcut cu primii bani câștigați din box?
imageM.L. : Cât timp am stat în România, problema banilor nu a fost atât de importantă. Și la amatori se câștigă bani pentru că vă dați seama că fiecare trebuie să trăiască din ceva și pentru a face performanță ai nevoie și de o oarecare liniște. În România, nu mai știu exact ce am făcut cu primii bani fiindcă nu eram foarte dependent de banii pe care i-aș fi primit de la box. Eram și copil. Dar, știu în Germania ce am făcut prima oară cu ei. Mi-am cumpărat niște haine.
A.A.: Sunteți primul boxer din România. Practic, ați făcut acest sport cunoscut la noi în țară. Ați avut momente când ați vrut să renunțați? Si dacă da, ce v-a motivat să continuați?
M.L. : Întotdeauna există și momente grele. Nu sunt singurul. Toți boxeri și toți sportivii au astfel de momente. Chiar dacă la primul impuls îți vine să zici: „Gata. Renunț!”, important este să încerci să te aduni, să-ți dai seama unde ai greșit și să mergi mai departe. La box era și o vorbă: „Pierdeai o repriză, două sau trei și aveai o pauză de un minut în care să te gândești ce trebuie să schimbi sau împreună cu antrenorul luai o decizie care să te conducă la victorie”.

A.A. : Apropo de înfrângeri…Sunteți singurul pugilist din România care nu a pierdut niciun meci. Cum ați reușit această performanță? Care era secretul ?image
M.L. : Cred că am tratat orice meci foarte serios.Am fost foarte pregătit. Niciodată nu mi-am subestimat adversarul și am știut că trebuie să urc în ring pentru a câștiga. Cel mai important era că am fost pregătit pentru meciuri. Când zic „pregătit”, mă refer la toate punctele de vedere, adică și antrenat și odihnit înainte de meci, tot ce ține de pregătirea unui meci. Pur și simplu, cred că și în ring am dat totul din mine ca să câștig.
A.A. : Ce înseamnă boxul pentru dumneavoastră?
M.L. : Este o părticică din mine. A fost profesia mea, pasiunea mea. Este sportul care mi-a schimbat viața. M-a făcut să am o viață frumoasă, chiar dacă am trecut prin multe momente grele.
A.A. : În anul 1987, în plin regim comunist, ați hotărât să plecați în Germania. De ce ați luat această decizie?
M.L. : Eu sunt o fire mai rebelă și pot să spun că în timpul Regimului Comunist din punct de vedere financiar nu aveam nicio problemă. Familia mea avea o situație foarte bună și nu mi-a lipsit niciodată nimic. Ca boxer, am beneficiat, să zic așa, de multe avantaje și nu duceam vreo lipsă. Însă, Regimul Comunist era o perioadă în care te simțeai tot timpul controlat, erai la dispoziția lor. Tu trebuia să faci doar ce voiau acel regim sau acei oameni. Toate astea adunate, m-au făcut să iau decizia de-a pleca din țară. Am fost hotărât. Am renunțat la tot ce aveam aici și am luat-o de la zero în străinătate.
A.A: Ce au zis apropiații când le-ați spus că vreți să plecați în străinatate?

imageM.L. : Nu le-am spus. Singurul care a știut dinainte de-a pleca a fost tatăl meu. În rest, nu am vorbit cu nimeni. Nu este ușor de acceptat pentru un părinte, dar am avut o discuție cu el și am luat această decizie ca eu să plec. Dar, știi cum e… sunt genul de persoană hotărâtă. Dacă îmi intră ceva în cap este greu să mă răzgândesc. Am hotărât că voi pleca din țară din cauza a ceea ce se întâmpla, a felului în care eram tratați și asta am făcut.
A.A. : Drumul până în Germania a fost plin de peripeții. Un adevărat scenariu pentru filmele de acțiune. Povestiți-ne puțin despre această aventură.
M.L. : Am rămas și fără bani și fără haine. Ceea ce știți și ce știe multă lume, este faptul că am stat ascuns într-o ladă, în tir, fiindcă nu aveam acte. Lăzile nu sunt chiar așa ermetice. Oricum mai ridicam capacul cu cotul, mai intra aer. Din toate aceste experiențe, am învățat că omul are posibilități mult mai mari decât ar crede el însuși că le are. Doar că, nefiind supus unor probleme foarte grave nu-și descoperă aceste posibilități.

A.A.: La profesioniști activați în Germania. Ce simțeați când câștigați meciurile și germanii vă considerau unul de-al lor, deși erați român?
M.L. : Am ajuns în Germania și ei m-au acceptat. Datorită sportului de performanță și al rezultatelor pe care le aveam m-au considerat unul de-al lor.M-am simțit foarte bine acolo. Am avut și încă mai am prieteni foarte mulți, dar întotdeauna sufletul mi-a rămas în România. Chiar dacă am boxat sub numele de Michael Loewe, chiar dacă oamenii mă cunoșteau sub acest nume, mulți îmi spun că am rămas aceeași persoană.
A.A. : De la box, la…raliu. Cursele erau o altă pasiune a imagedumneavoastră sau ați ales acest sport, în urma renunțării la box din cauza accidentării?
M.L. : De mic am fost pasionat de curse. Tatăl meu a fost campion național. Cei care mă cunosc din copilărie spun că la box am ajuns întâmplător, nu la raliu.

A.A.: Atât boxul cât și raliul sunt două sporturi periculoase. Cum reacționa soția dumneavoastră când erați la concursurile de box respectiv raliu?
M.L. : Din fericire, am avut noroc că soția mea a fost tot timpul alături de mine. Chiar dacă am făcut ceea ce ei nu-i plăcea, m-a susținut. Că mi-a spus mie în particular sau după ce am terminat a zis: „În sfârșit, te-ai oprit!”, dar niciodată nu a încercat să mă împiedice să fac ceea ce știa că îmi place.
A.A. : Dacă tot vorbim despre soție… Știm că este italiancă. Cum v-ați cunoscut?
imageM.L. : Aveam un antrenor nou care avea o fiică, de vreo 14-15 ani. Într-o seară, m-a rugat să-i arăt puțin orașul. Ei de abia se mutaseră acolo. Am fost într-un Bistro unde mergeam eu des, în centrul orașului, și acolo am văzut-o pe Ana care era în vizită la o prietenă de-a ei. Am văzut-o, am vorbit foarte puțin și chiar i-am spus fetei antrenorului: „Asta va fi soția mea.” Bine, ea nu știa.
A.A : A fost dragoste la prima vedere?
M.L. : Din partea mea, da. Din partea ei, nu.
A.A. : În februarie ați sărbătorit nunta de argint. Care este secretul acestei căsătorii frumoase și trainice?
M.L. : Cred că pur și simplu suntem compatibili. Să știți că și la noi mai există discuții, dar este important să ai puterea să treci peste ele, să nu ții la supărare, cum se zice. Cred că per total am reușit. Bine, asta în afară de dragoste. Dacă nu exista iubire, oricâtă compatibilitate ar fi fost, nu cred că puteam să rămânem împreună atâta timp.
A.A. : Ce v-a atras cel mai mult la ea?
M.L. : Prima oară mi-a plăcut felul ei de-a fi. Zâmbetul, ochii ei, felul cum arăta. M-am îndrăgostit pe loc, chiar în secunda aia. Ea n-a știut. A aflat mai târziu.
A.A.: Din această frumoasă poveste de dragoste s-a născut imagefiul dumneavoastră. Cum este relația cu băiatul?
M.L. : Am o relație foarte bună. Mă înțeleg foarte bine cu el și sunt fericit că am un băiat extraordinar.
A.A. : Este și el pasionat de box sau raliu?
M.L. : Nu. Face foarte mult sport. El a terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport din Timișoara și acum este la masteratul de Management Sportiv, în București. Mă bucur că-i place sportul. Va activa, cu siguranță, în lumea sportului și pentru mine este o mulțumire sufletească.

 

imageA.A. : Sunteți un învingător nu doar în sport, ci și în viață. Ați caștigat lupta cu o boală nemiloasă. Mulți care au această boală sunt demoralizați, abătuți. Cum ați reușit să fiți optimist și încrezător?
M.L. : Într-adevăr, a fost o perioadă grea. Îmi pare foarte rău pentru oamenii care trec prin așa ceva. Din păcate, știu că sunt foarte mulți bolnavi. Trebuie, întotdeauna, să ai putere, să fii optimist. Am avut parte și de o echipă foarte bună. Doctorul Irinel Popescu și ceilalți medici de acolo au avut grijă deosebită de mine. Am rămas cu toți prieten, chiar pot să spun că mi-am făcut prieteni noi. Tot timpul trebuie să privești înainte, să lupți indiferent de situație.
A.A. : Ce sfaturi le dați celor care luptă cu această boală?
M.L. : În primul rând, să creadă în șansa lor că se vor face bine și să lupte până la capăt, indiferent în ce stadiu se află.
A.A. : Site-ul nostru se adresează Femeilor de 10. Din punctul dumneavoastră de vedere, ce calități ar trebui să aibă o femeie ca să fie de nota 10?image
M.L. : Soția mea este o femeie de 10. Cel mai important lucru la un om este caracterul pe care îl are.
A.A. : La final, vă rog să le trasmiteți un mesaj cititoarelor noastre.
M.L. : Le doresc tuturor numai și numai bine. Cred că fiecare bărbat care reușește în viață are nevoie de o femeie lângă el. Sunt convins că femeile au un raport extraordinar de mare în realizările bărbaților.

Femei de 10 pe Facebook