Bărbați de 10

ȘTEFAN IORGULESCU, de la “puștiul din echipa Marinei”, la jurnalistul valoros de la Canalul francez  TF1 

 

Deși am o memorie bunicică atunci când vine vorba de oamenii pe care-i păstrez în suflet, nu-mi amintesc nici în ruptul capului cum a ajuns Ștefan în echipa noastră. Țin minte doar că era un tânăr plăcut la înfățișare, extrem de politicos și bine crescut, mereu zâmbitor și pozitiv, cu un pronunțat spirit de echipă si mustind de dorința de a învăța meserie. Nu știu dacă m-am molipsit sau nu de la Mihai Tatulici, dar am pretenția că “simt” de la o poștă cine are treabă cu meseria asta și cine nu. În cei 30 de ani de televiziune mi-au trecut “prin mână” o mulțime de tineri. Unii au plecat la fel cum au venit ( cum spunea cineva : “au plecat “bou” și s-au întors “vacă”) . Alții s-au apropiat și mai mult de această extraordinară profesie. S-au lăsat înghițiți de ea.  Iar din rândul lor, unii mi- au rămas alături, alții …și-au luat zborul. Spre mai mult, spre mai bine. M-am bucurat și pentru unii, și pentru ceilalți. Cu cei din urmă mă mai întâlnesc și mă bucur când îi aud spunând că-mi sunt recunoscători pentru una sau alta. Dar mai mult mă bucur că și-au găsit drumul lor, că sunt fericiți cu meseria asta, că mai scurta sau mai lunga lor prezență în preajma mea nu i-a speriat, nu i-a făcut să renunțe, ci dimpotrivă…

  

    Ștefan a fost, repet, unul din “copiii mei de suflet”. Mi-a plăcut să-l văd nemulțumit de felul cum îi ieșea câte un reportaj, înciudat, când subiecții unui sondaj de opinie nu-i răspundeau chiar cum ar fi vrut. Mai puneam și eu paie pe foc, trâgându-l virtual de urechi, numai bine cât să-l ambiționez să se autodepășească. Iar Ștefan a reacționat de fiecare dată constructiv. A evoluat constant, a devenit din ce în ce mai bun. De regulă, în astfel de situații, un ochi îmi râde, un ochi imi plânge. Mă bucur pentru izbânzile “învățăceilor” mei, dar mă și întristez, pentru că, în sinea mea știu că puțini vor rămâne aici. Din păcate, nu e Televiziunea Română locul în care un tânăr jurnalist, fie el și talentat, dar lipsit de “proptele” , să se simtă împlinit…

Premoniția mea a funcționat perfect și în cazul lui Ștefan. Tocmai ce ne bucurasem împreună de victoria Paulei și a lui Ovi la finala Eurovision    Ștefan fiind încântat că am reușit să-l “alipesc” echipei mele care s-a deplasat la Oslo, dându-i astfel ocazia să facă niște memorabile materiale – când o bursă Erasmus mi l-a răpit, ducându-l tocmai în Finlanda. Un an de zile n-am mai prea știut nimic despre el. L-am regretat cu totii, pentru că Ștefan era coechipierul ideal, reușise să ni se lipească tuturor de suflet.

Viața echipei a reintrat în normal, alți tineri i-au luat locul celui plecat. După câtiva ani, am aflat că Ștefan s-a stabilit la Paris și că, iată, cochetează și acolo cu televiziunea. “N-am niciun dubiu. Va reuși” – mi-am spus în gând. Până la urmă, e o chestiune de “plămadă”. Iar plămada lui Ștefan era una foarte bună, cinste părinților săi! 

…Și iată că această blestemată de pandemie mi-a oferit șansa de a restabili nenumărate legături, demult pierdute. Printre altele, cu Ștefan. L-am regăsit ca parizian get-beget, angajat al Televiziunii “TF1”, binecunoscutul canal de știri din Franța,  care a “simțit” foarte bine potențialul tânărului român. Și uite-așa se face că astăzi, Ștefan Iorgulescu, care ar fi putut deveni, la un moment dat, un excelent reporter al Televiziunii Române, face acum materiale de excepție pentru un prestigios canal de televiziune din Franța. Si nu doar în calitate de reporter. Ștefan este un jurnalist complet, care își filmeaza materialele, le și redactează , le și editează, TF1 difuzându-i-le frecvent în ediția de la ora 20 – cea mai importantă a zilei. 

   Nu doar pentru a le face o surpriză foștilor săi colegi, dar mai mult pentru a vă prezenta profilul unui jurnalist de nota 10 ( că tot a fost ieri Ziua Mondială a Presei), oferind un  model pentru cei ce aspiră la această profesie, am hotărât să-i iau un interviu. Am avut o surpriză extrem de plăcuta : Ștefan nu mai era deloc puștiul pe care-l “hingheream” odinioară pe străzi, cu microfonul în mână, dându-i cele mai complicate teme și de multe ori desființându-i strădaniile de a-mi fi pe plac ; am dialogat , ca de la egal la egal, cu un jurnalist matur, bine pregătit, bine informat și pe deplin antrenat de provocările la care a fost supus , în toți acești ani. Sunt mândră de “Ștefan al meu” ( iertați-mi licența “maternă”) chiar dacă meritele mele (în cazul în care există!)  sunt minuscule, în raport cu eforturile lui de a deveni un jurnalist adevărat. Mă bucur pentru tot ceea ce a realizat și-i promit că-i voi veghea de aici, de la distanță, ascensiunea. Bravo, Ștefan ! Ține-o tot așa!
Urmăriți, așadar, interviul nostru. Iată-l :