Țup, sus pe dulap, unde îmi țin valiza Lamonza, cea gemând a amintiri din toate colțurile lumii, pe unde am plimbat-o. Norocoasă valiză! – veți spune. Da, dar merită, sărăcuța de ea, pentru că îmi păzește cu sfințenie amintirile și îmi mai livrează câte una , la cerere. Bunăoară, acum!
Astăzi am să vă ademenesc în micuțul Luxemburg, unde am călătorit cu vreo 3 ani în urmă, destule amintiri liPindu-mi-se de suflet…
Apropo, știați că micuțul Luxemburg ( despre care mă întrebam, înaintea acestei călătorii, dacă va reuși să-mi ofere suficiente subiecte pentru o nouă carte! ) adăpostește și o mică..Elveție?!?
Desigur, este vorba de o “mică Elveție luxemburgheză” , fiind denumirea prin care luxemburghezii își răsfață una dintre cele mai frumoase felii din țara lor. Peisajele sale reamintesc de Elveția, țara considerată a fi un etalon al frumuseții, cel puțin în Europa.
I se spune Mullerthal ( sau Mellerdall – în luxemburgheză, o limbă căreia încă nu am reușit să-i dau de capăt, continuând s-o consider imposibilă! )
…Asadar, o nouă zi! Ba, chiar ultima, dacă e să aruncam o privire îngrijorată în calendar. De ce “îngrijorată”? Pentru că, iată, cum se întâmplă de obicei, cu cât înaintezi mai mult cu cunoașterea, cu atât ai senzația că știi foarte puțin! Caracterizarea Luxemburgului ca fiind “ceva mărunt și nesemnificativ” și-a pierdut demult consistența. Cu fiecare zi petrecută aici, ni se consolidează convingerea că mai avem încă foarte multe de văzut. Este și meritul organizațiilor de turism, care știu cum să “împacheteze” fiecare atracție turistică, astfel încât imaginea ei să ți se lipească precum marca de scrisoare.
. Avem de parcurs 40 de kilometri – o nimica toată în realitate, destul de mult însă, raportat la dimensiunile țării. Astăzi chiar va fi o excursie, pentru că toți cei din jur, auzind că mergem la Mullerthal, au exclamat, succesiv: “ Aaa! Ce frumos! Ieșiți în natură!”.
Drumul spre Mullerthal pare tras la indigo, identic tuturor celorlalte, parcurse în zilele trecute, când am spintecat țara-n lung și-n lat: aceleași autostrăzi și șosele impecabile, aceleași păduri, generos înverzind ferestrele din stânga și dreapta ale mașinii, aceleași pășuni întinse, presărate cu văcuțe “tip Milka” tolanite la soare, aceleași căpițe …”ale mileniului 3”, împrăștiate pe câmpuri. Da, sunt sigură că ați constatat și voi “trendul la căpițe”, în tările evoulate: ele ( căpițele!) nu mai au nimic în comun cu mormanele acelea tuguiate, pe care, în
copilăria noastră, bunicii le înălțau pe lângă case, adunand fânul cu furca și urmând să-și hrănească apoi toată iarna animalele din gospodarie. Acum căpițele sunt “construite” cu ajutorul unor masinării sofisticate, care adună fânul și-l transformă în niște cilindri compacți, uriași și cu o formă perfectă, care creează impresia unor figurine geometrice gigantice împrăștiate pe masa de lucru a unui școlar de pe Planeta Uriasilor, ce urăște geometria!
În rest, aceleași sătucuri picturale, cu case cochete și care la noi ar candida cu succes pentru titlul de vile, cu gradinițe pline de verdeață și flori și..culmea! fără garduri! Venită într-o țară de garduri și ziduri, am avut un șoc, negăsind nicaieri pe aici, așa ceva! Grădinile vecinilor se întrepătrund, poți lesne trece dintr-una într-alta, rar de tot, câte un gard viu mai separă proprietățile. Până și reședința Ambasadorului nostru respectă această regulă, punându-mi mie, român obișnuit cu hoțiile, serioase probleme de securitate.. În schimb, un element nu lipsește din nicio gospodărie luxemburgheză: curățenia impecabilă. Amuzată, îmi povestea o membră a staff-ului dlui Ambasador, cum i-a surprins , în nenumărate rânduri, pe vecinii săi din Luxemburg, ieșind în fața casei cu aspiratorul și făcând o curățenie mai ceva decât cele pe care le fac, de regulă, gospodinele mioritice, în locuintele lor!
… Tot povestind , nici nu simțim cum trec cei 40 de km și ajungem în orășelul medieval Echternach. Este un soi de “capitală” a regiunii și păstrează stilul arhitectonic al austriecilor, pe care îi menționează, ca “strămoși”, cărțile de istorie ale acestor locuri. Marianne Origer este ghida ce ne-a fost alocată de “Luxembourg Regional Tourist Office” și vine în întâmpinarea noastră, afișând un zâmbet larg și făcându-ne cu mâna. Marianne este o luxemburgheză cam de vârsta mea, cu o alură sportivă, un tonus ridicat și o poftă de muncă rar intâlnită la români, la orele dimineții! Marianne lucrează, de peste 20 de ani ca ghid, pentru delegatiile de jurnaliști și mi-a mărturisit că se uită chiorâș la prietenii săi, care o mai întreabă câteodată , dacă nu s-a plictisit încă să stea, de atâția ani, în
același loc. Ii place al naibii de mult ceea ce face, și lucrul acesta se vede din aplombul cu care ne prezintă informații despre orice pietricică, floare sau gâză, întâlnite în cale!
Consemnam și un moment amuzant al întâlnirii noastre: acelsa în care cameramanul Marian i-a întins mâna, pentru a se recomanda și când amândoi – și el și ghida – au rostit succesiv același nume “Marian!” – “Marianne!”( și cel de-al doilea rostindu-se identic ca și numele colegului meu! )
Facem un tur de oraș, prilej pentru Marianne de a ne informa, cu mândrie în glas, că
avem de a face cu cel mai vechi oraș din Luxemburg. Istoria consemnează crearea Echternachului, în anul 698. Răspunzător de acest lucru a fost, se pare, un călugăr irlandez – Willibrord, pe care astăzi localnicii il consideră protectorul lor, iar turiștii îi vizitează mormântul, adapostit de frumoasa Basilică din centrul orașului. Romană, la origine, dar cu suficiente elemente gotice, catedrala pe care o vizităm, bucurându-ne de răcoarea ei ( astăzi afară sunt 26 de grade, ceea ce este considerat a fi “caniculă”, în Luxemburg! ) a avut o istorie framântată, în care a ars, a fost distrusă de naziști, apoi reconstruită în repetate rânduri.
În prelungirea ei se află vechea Abație, care astăzi adapostește un liceu, de fapt singurul din localitate. Orașul în care ne aflăm nu este mare deloc, are doar 6000 de locuitori, bine ascunși la ora asta, căci străduțele sunt, pe cât de curate, pe atât de pustii. Ca o mențiune, Echternach se poate lăuda și cu o recunoaștere internațională: o plăcuță plasată la loc de cinste în oraș, atestă includerea acestuia în Patrimoniul imaterial UNESCO. Motivul? – Spectaculoasa procesiune dansantă, întâmplată în fiecare an, în luna mai și reprezentând o veche tradiție, datând încă de pe vremea călugărului fondator. Astăzi însă nu dansează nimeni, pentru că…nu are cine! Deși este trecut de ora 10, orășelul este pustiu și doar mașinile de salubritate mârâie, primprejur, transformând urbea într-un serios candidat la o neîntâmplată încă întrecere a curățeniei.
În schimb, la liceul adăpostit de clădirea vechii abații, începe recreația și împrejurul acesteia se umple de elevi. Aceștia au la dispoziție, în chip de “curtea școlii”, Oranjeria din preajmă – o frumusețe de grădină, plină de verdeață și trandafiri. Punctul său de interes este micuța fântână centrala, în care o armată de crapi flămânzi se înghesuie, cu tupeu, către orice umbră de turist ce se apropie de marginea apei. Mâncare nu avem să le dăm, le dăm însă o veste bună : vor apărea la televizor, in România! Tocmai sau fost filmați! .. Nu par a fi prea încântați, așa că îi abandonăm și ne retragem într-un alt loc superb din preajmă – Pavilionul Rococo, unde de altfel îl vom întâlni și pe Traian Ciociu, unul dintre românii stabiliti în Luxemburg.
Nascut la Sângeorz Bai, Traian a fost, în 1989, campion al României la simplu, după care, la începutul anilor ‘90, a decis să plece din țară, dând curs invitației unor prieteni din Luxembourg. A continuat și aici să practice sportul care l-a consacrat , find, pentru o vreme, cel mai bun jucător de tenis de masă din Luxembourg și reprezentându-și noua sa țară la numeroase competiții internaționale. Si pentru că reportajul nostru încă nu are acoperit, până la această oră, capitolul “Luxemburghezii și sportul de masă”, camera pornește și – vorbăreț cum nu credeam să văd vreodată un ardelean ! – Traian Ciociu ne acordă un scurt interviu, pe temă. Îl veți urmări, bineințeles, în reportajul nostru de la TVR.
Iar dacă tot vorbim de sport și mișcare, Marianne ne conduce – în pasul său aproape alergător și căruia cu greu îi facem față – către Mullerthal Trail, una din atracțiile turistice majore ale zonei. Până să aflăm ce reprezintă această denumire, zăbovim să filmăm și fotografiem o altă biserică străveche – cea a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ridicată pe locul unei vechi fortarețe romane.
…Iată-ne așadar, la celebrul Mullerthal Trail. În traducere liberă “Traseul Mullerthal”. Se pare că acum 2 milioane de ani ( cand vorbim de două milioane de ani, precizarea “se pare” devine absolut obligatorie!😁) aceste ținuturi erau acoperite de apă. Nisipul de pe fundul acesteia s-a solidificat, rezultând formațiunile pietroase pe care le vedem astăzi și care fac din zonă un adevărat spectacol al naturii. Printre roci gigantice ce par a sta, unele, într-un echilibru instabil, strabatem o distanță considerabilă pe un drumeag ce șerpuiește prin natură. Stânga-dreapta – stânci uriașe, găurite ca un șvaițer ( că tot vorbim de Elveția!) , deasupra – un coviltir de verdeață, pe care-l adună coroanele unor arbori ce par a se învecina cu cerul. Este un aer curat mirific și o liniște bucolica, spartă doar de ciripitul de pasări. Nu, păsările nu ciripesc in luxemburgeză, ci în limba lor, se pare, internațională, creand o senzație de pace absolută, de care nu contenim să ne minunăm. Zona a fost descoperită acum 200 de ani, de câtre niște danezi care, luând probabil “la pas”, ca și noi, peisajul, cică ar fi exclamat : “ Wow! E ca în Elveția!” Și de atunci, se pare, numele ținutului a rămas acesta : “Mica Elveție”.
….Traseul Mullerthal se întinde pe 112km. Cuuum?!? Este o gluma?!? Doar am fost informați, încă de la venirea noastră la Luxemburg, că această țară are o lungime de puțin peste 80 de k: și o lățime de nici 60 ! De unde au apărut cei 120, ai Traseului Mullerthal?!?
În fața unui panou turistic, conținand harta zonei, Marianne ne adună pe toți, explicându-ne, ca la școală, cum și pe unde anume șerpuiește vestitul traseu, făcând astfel încât lungimea sa să o depășește pe cea a țării. O ascultăm atenți și ne amuzăm că trece din engleză, în franceză, cu ușurința cu care o auzeam cândva trecând pe Andreea Marin de la graiul bucureștean, la cel modovenesc, matern. Nu e de mirare, căci luxemburghezii, de mici, îi adaugă obligatoriu, la creșă, grădiniță și școală, încă trei limbi, maternei luxemburgheze: franceza , germana și engleza, ajungand să le vorbească perfect pe amân…patru, ceea ce le oferă o extraordinara mobilitate lingvistică. Și, adaug eu, o dezvoltare specială a creierului, caci, așa cum se știe, fiecare limbă învățată acționează teribil de fast asupra materiei noastre cenușii.
Dar să ne întoarcem la Mullerthal, cu atât mai mult cu cât tocmai erau să ne spulbere un pâlc de bicicliști care urcau , pedalând și găfâind, poteca ce reușise să ne scoată și nouă, oleacă, sufletul. Traseul Mullerthal este unul preferat nu numai de amatorii de drumeții – care nu trebuie decât să urmărească însemnele colorate de pe copaci, pentru a nu se rătăci – dar și de bicicliștii care practică așa-numitul “mountain-bike”.
…încerc să nu pierd nimic din explicațiile pe care ni le oferă, în fluviu, ghida cu alură atletică, și,în același timp,fac mai multe lucruri, precum , zice-se, Napoleon : notez în carnețel, incerc să trag cu coada ochiului pe unde calc ( o potecă de pădure nu este chiar cea mai dreaptă cale cu putință!) , apoi îi mai șoptesc lui Marian ce cadre să filmeze, dar încerc să mă și bucur de superbele peisaje din jur. Acestea din urmă îmi sugerează destule idei, multe năstrușnice ( specialitatea casei! ) pentru fotografiile pe care le fac,in cascadă, asasinându-i pe colegii mei de expediție cu rugăminți în acest sens. Marian, Marianne, dar și Andreea de la Ambasadă, se întrec în a mă fotografia în cele mai diferite ipostaze: pe sub stâncile spectaculoase, care, în unele locuri, par a se prăvăli peste tine, printre arborii seculari, pe malul pârâiașelor, pe băncuțele risipite pe traseu, pe lângă inscripțiile în diferite limbi, prin care turiștii debordând de fantezie au dorit să imortalizeze, în decursul anilor, prezența lor, la Mullerthal…
….În programul pe care-l țin, cu sfințenie, în rucsac, în dreptul vizitei de azi, la Mullerthal, este trecută o drumeție de nu mai puțin de 4 km pe Traseul cu același nume, adică cel pe care ne aflăm. N-am parcurs decat unul si-un pic, și deja ochii dau să ne iasă din orbite ( ca la melci – spunea cineva!) iar gâfâitul ne este cât se poate de sonor, aproape deranjând liniștea bucolică din jur. Cu riscul de a clătina imaginea României în ochii ghidei noastre, o privim cu o mină rugătoare pe Marianne, care înțelege perfect ceea ce am fi dorit să îi spunem. “În regulă, ne întoarcem la mașină, cred că v-ați edificat!” – vine salvatoarea replică a reprezentantei Oficiului de turism. Vai, Marianne, cât de mult te iubim! – este reacția noastră generală – în gând, firește! – si , pentru a-i premia gestul filantropic, îi ofer, solemn…. capul lui Dracula, sub forma unui magnet de frigider! Ca să nu se lase mai prejos, Marianne ne invită, la rândul ei, să vizităm Castelul Beaufort. Dar despre el vă voi povesti cu o altă ocazie. Trebuie să-mi trag sufletul, după drumeția de pe Mullerthal Trail!
Rubrică oferită de LAMONZA : https://www.lamonza.ro/
Comentează