Îmi place foarte mult cum scrie Mircea Radu, tovarășul meu de arme de la “Femei de 10, Bărbați de 10”. O avea și el hibele sale, dar ce-i al lui, e-al lui : condeiul îl ascultă, legat fiindu-i și de minte, și de suflet. Îmi place să-l citesc și să descopăr oleacă alt om, decât cel pe care apuc să-l deslușesc în culisele emisiunii, cand amândoi suntem tensionați, sau după ieșirea din direct, când fiecare se grăbește la întâlnirea cu propriile probleme.
Ieri i-am citit lui Mircea postarea de pe Facebook. I se adresa țării, de ziua sa. Văzand-o, m-am amuzat, descoperind că, în paralel, fără să știm unul de altul, am făcut cam același lucru. I-am scris țării noastre…
Apoi m-am întristat. Am descoperit în râdurile lui Mircea o obidă . Una mare, mare cât… inima lui. Am încercat s-o înțeleg. Nici eu nu-s mulțumită de ceea ce se întâmplă în jurul meu, și eu am copilărit cam în aceleași vremuri ca și el, am citit cam aceleași cărți, am văzut aceleași filme, mi-am construit aceleași vise frumoase , legate de “Noi în anul 2000”.. Amândoi ne-am maturizat într-o lume plină de dezamăgiri, pe care la început nu le simțeam, părinții fiindu-ne pavăză. Deci, pe undeva gândim la fel. Mircea însă a strecurat, în murmurul său, o dorință ascunsă de a-și vedea copiii crescând în altă țară. Nu era o declarație de divorț afectiv : există atâtea cupluri care continuă să se iubească, chiar și după ce au făcut ferfeniță certificatul de căsătorie. Mircea ne asigura că țara va rămâne tot acolo unde o știe, în sufletul său, doar că…prea mare îi este nemulțumirea ascunsă, pentru a se complace în ea…
Am recitit de câteva ori, sperând să fi înțeles greșit. După care m-a sunat Luminița Dumitrescu, prietena mea și regizorul de-o viață al emisiunilor mele și mi-a spus : “ Ai citit ce scrie Mircea pe Fb?..Nu știu de ce am impresia că Mircea vrea să plece din țară”… M-am întristat. Deci nu înțelesesem greșit… Știam de supărările sale, legate de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ba chiar și aici, undeva foarte aproape de noi, în casa în care amândoi asudam, în dorința noastră de a face lucruri cât mai bune. Și cam în toate îi dădeam dreptate, negândind însă niciodată că în mintea lui s-ar putea naște dorul de ducă. Dorul abandonului. În cazul meu, speranța moare ultima, iar speranța de viață a speranței mele (!) este una însemnată. În cazul lui, se pare, că speranța s-a tolănit deja pe patul de moarte…
Trebuie să fii foarte supărat, pentru a zice “Pa!” țării tale. Și tare n-aș vrea ca Mircea , alături de frumoasa familie pe care o are, să și-o urce în avion, într-un moment de supărare maximă și s-o pornească hai-hui, prin lume, pe la pomii lăudați ce au prins a înflori, în visele sale. Posibil ca să-i fie chiar bine, acolo unde gândul deocamdată,îl poartă. El e un om valoros ( deși mă tem că, în depărtările marcate de alte limbi, condeiul său va trebui pus în cui) , soția sa este un medic bun, de viitor. Copiii sunt încă mici; vor învăța, din mers, noile legi ale vieții pe care le-o gândesc cei mari. Dar, cunoscându-l, nu cred că în adâncul sufletului sau, Mircea va fi vreodată fericit cu adevărat. Cum nu cred în fericirea deplină, afișată de atâția români plecați departe, chiar și ajunși “cineva”. Dorul de țară roade, precum o rugină, sufletul și numai oamenii insensibili îi pot rezista. Nu e cazul lui Mircea.
Cunosc acest sentiment. Trăiesc de peste jumătate de secol lângă o femeie minunată ( am numit-o aici pe mama mea) , care a fost “importată”, de și mai mulți ani, de către tatăl meu, dintr-o altă țară. A trăit 6 decenii în România. A muncit, cot la cot cu românii ( ba uneori chiar mai conștiincios decât ei) le-a învățat obiceiurile, a făcut copii,i-a crescut în spiritul dragosytei de țara lor, și-a făcut prieteni; a fost mereu “un bun român” ( chiar și când Romania a fost nedreaptă cu ea…) , a avut mereu inimă de aur și frică de Dumnezeu, chiar dacă în vorbele sale românești, după 60 de ani,încă mai poartă accentul limbii sale materne. A plecat din țara ei, dar țara ei n-a plecat din ea niciodată. Iar noi, copiii săi, am fost martorii cumplitului dor de țară, care o macină constant, zi de zi, ceas de ceas, mai discret sau mai fățiș și alături de care va pleca, cândva ( sper, cât mai târziu cu putință) spre înaltul cerului. Care nu va fi niciodată cerul său de acasă…
Comentează