Bombănelile Marinei Editoriale

Oameni fără picioare….

 

      “Mă plângeam că nu am bani de sandale, până nu am întâlnit un om fără picioare” . N-am spus-o eu, ci un străvechi proverb chinez, mustind a tâlc.
Însă în meseria mea – pentru care îi sunt recunoscătoare Destinului până la cer și înapoi – am întâlnit ( Doamne, ce dur va suna!) nenumărate persoane “fără picioare” . Am pus ghilimele, pentru că ele, picioarele, existau de fapt, erau la locul lor, însă erau inerte și-și uitaseră demult menirea… Oameni extraordinari, încremeniți pe viață în scaune rulante, la care i-au condamnat întâmplări nefericite din viața lor, și care  – ce să vezi? – au venit să ne molipsească pe noi, de… optimismul lor!! Pe noi, ăștia, întregii ( mai puțin la minte, poate ) care strâmbăm din nas, din doi în doi,  atunci când cântarul ne indică 2 kilograme în plus sau ne-a apărut un coș pe frunte, care vărsăm lacrimi de crocodil pentru o vorbă urâtă, pe care ne-a spus-o cineva, la mânie, pe noi,  ăștia , care suduim ca la ușa cortului , atunci cand cineva se bagă “peste rând”, la casa de marcat din supermarket sau ne calcă pe bombeu, în autobuz, , pe noi ,ăștia, cărora ni se pare ca viața ni s-a sfârșit, atunci când oameni în care credeam, ne trădează, sau când ni se desprind  copiii de cuib…

Și iată cum ei, cei loviți de soartă, cei pentru care, între răsăritul soarelui și apusul lui, se adună un ocean de chinuri îndreptate spre a face ceea ce nouă ne iese din prima și ni se pare atât de firesc, ei au venit de fiecare dată, lângă mine, în emisiuni, pentru a ne vorbi despre cât de frumoasă este viața, câte ne ofera ea și cât de fraieri suntem noi, ăștia “enervant de întregi și de perfecți”, pentru că nu știm să ne bucurăm de ceea ce avem…
Încerc să le zambesc firesc,msă glumesc cu ei, sa îi tratez ca pe niște invitați obisnuiți ; doar că în loc să îi așez  pe canapeaua din decor, le îngădui să-și continue nemișcarea în scaunele mergătoare ce le-au devenit anexă la trup . Adun, în întrebările mele, firescul dialogurilor pe care le am cu invitații de rutină, emoțiile pun însă  stăpânire pe lăuntrul meu…De multe ori, pentru a continua întrebările, mă ciupesc, pe furiș, de pulpa piciorului, incercand astfel să-mi înfrâng lacrimile ce se încolonează în colțul ochilor mei, atrase fiind ca de un magnet, de confesiunile pe care reușesc să le smulg invitaților mei. În timpul ăsta, îndemnați de imaginație, ochii minții îmi aduc în față secvențe din dramele povestite de interlocutori : văd cumplite accidente de circulație, văd paturi de spital, învăluite într-un păienjeniș de tuburi care pompează viață în trupurile ce se luptă cu moartea, văd părinți distruși, îmbătrâniți pespte noapte și condamnați pe viață la a deveni “mainile și picioarele” brusc-nemișcaților lor copii….
….Deși subiectele de acest gen par a fi îmbărcate în optimism și speranță, ele adună într-însele tristețea unei lumi întregi, ale cărei dâre remanente le port apoi, în mine, zile în șir. După atâtea astfel de experiențe, nu mă mai plâng demult “că n-am bani de sandale”. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare centimetru de trup sănătos pe care mi l-a alocat și mă uit aproape tâmp la oamenii din jurul meu, veșnic nemulțumiți de tot ceea ce li se întâmplă în viață, perpetuându-și la nesfârșit nepriceperea de a se bucura de ceea ce au.

P.S. Astăzi, la ora 15, pe TVR2, o veți cunoaște pe senzaționala Andreea Lichi, ai cărei “20 de ani” din buletin nu seamănă deloc cu cei, ai copiilor noștri…Iar după ce scaunul său pe rotile va fi ieșit din scenă, să mai rămâneți o clipă pe gânduri, vă rog. Și , vă rog, nu vă mai plângeți niciodată “că nu aveți bani de sandale”!…

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CARDUL MAMA ȘI COPILUL