Cand am făcut aseară controversata mea postare în care-mi exprimam diverse nedumeriri și speranțe, am făcut pariu cu un prieten apropiat, jurnalist și el, că ea, postarea mea, deloc belicoasă în esență, va stârni mai mult ca sigur revolte și chiar jigniri. “- Nu, o să vezi că lumea s-a deșteptat, s-a civilizat, nu mai e ca în ‘90, să-ți sară la beregată dacă gândești diferit!” – mi-a replicat el, optimist… Bref! Am câștigat, în urma pariului, o ladă de bere ( pe care oricum o voi dona, căci eu nu beau.. “decât în poze”! 😁), dar și un munte de dezamăgiri. Căci, deși mă așteptam la astfel de reacții, văzându-le “negru pe alb”, m-am întristat. Dar să nu mă înțelegeți greșit : eu sunt un om asumat, nu sunt precum cei care evită să-și spună părerea în mod public, pentru a nu se expune și pentru a se păstra în zona de confort. Prin urmare, nu mă deranjează nicidecum că sunt unii care nu-mi împărtășesc punctul de vedere. Eu sunt capabilă să înțeleg și să accept pluralismul de idei. E firesc să fim așa, doar suntem croiți pe calapoduri diferite. M-a întristat însă agresivitatea cu care am fost pusă la punct de câtiva dintre “comentatori”, ușurința cu care aceștia au trecut la jigniri și atacuri la persoană, demonstrându-mi, odată în plus, ce popor primitiv suntem și cât de mult mai avem de tropăit până să ajungem din urmă democrațiile adevărate, proprii unor popoare lângă care ne place să credem, în mod fals, că ne aliniem și noi.
Citind hemoragia de comentarii la postarea mea – majoritatea din ele pozitive dar și destule virulente și încărcate de ură și venin – mi-au venit in minte două situații din trecut. Întâi de toate, teroarea trăită pe vremea lui Ceausescu, în care țin minte cum ne șușoteam, pe la colțuri nemulțumirile, înmuindu-le cu bancuri anti-regim care ne mai ajutau să facem haz de necaz și să tot sperăm la Schimbare. Pe-atunci nu aveam voie să ne exprimăm public părerile diferite de cele “oficiale” : toți trebuia să gândim la fel și în ton cu o singură persoană : iubitul conducător. Și mi-au mai venit în minte serile acelea zgribulite din apartamentul nostru de bloc, în care țiuia răgușit radioul din dormitorul meu ( camera cea mai îndepărtată față de scara blocului), iar noi – eu și părinții mei ( Sergiu era încă prea mic) – ne adunam ciorchine în jurul radioului, ascultând Europa Liberă, aflând “adevăratul adevăr” despre ceea ce se întâmpla în țara noastră și bucurându-ne că cineva, chiar și pus la adăpostul distanței, pune degetul pe rana românilor.
Apoi mi-am amintit de anii ‘90, de înverșunarea cu care atunci, deodată liberi însă atât de novici in ale democrației, eram gata să ne linșăm unii pe alții, din simpla constatare a diferențelor de opinie dintre noi.
Și-mi mai amintesc cât de fascinată eram, la începuturile mele de jurnalist de televiziune, să-l “descopăr” pe unul dintre cei mai prețioși invitați ai mei de atunci, pe politicianul Ion Rațiu, unul dintre cei mai străluciți militanți pro democrație ai anilor ‘90. Și rememorând prezența sa repetată în emisiunile mele, și a mea, în preajma domniei-sale, nu pot să nu le reamintesc “vitejilor democrați” de pe pagina mea de Facebook, cuvintele unuia din primii politicieni autentici ai României moderne, devenite chintesenţă a democraţiei: “ voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să NU fii de acord cu mine!”.
Ultima picătură de sânge a faimosului politician post-decembrist s-a scurs demult, fără ca noi să ne fi câstigat în mod real acest drept…
Nu numai celebrul papion al lui Ion Rațiu le lipsește astăzi românilor, ci și eleganța de a accepta opinii care contravin propriilor convingeri și de a le combate civilizat, fără a scoate din teacă sabia urii, a violenței verbale și a grobianismului specific populațiilor primitive.
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : TONICO FORTE
Comentează