Mă prinde ziua lui Victor ( “Victoraș”, cum îl mai alintă unii, scoțându-l din minți) printre nisipuri… Mă aflu în vizită la fiul meu, printre nisipuri și zgârie-nori, și am ales să mă bucur de fiecare clipă cu el, ignorând obiceiurile “ de acasă” : statul excesiv pe tabletă, prezența pe rețelele de socializare și alte asemenea obsesii cotidiane. Este prima mea vacanță, în adevăratul sens al cuvantului, prima – din care nu trebuie să rezulte o carte, un documentar, o emisiune live și nici măcar cateva reportaje. Și totuși, este o vacanța “de studiu” : căci îl studiez în fiecare secundă pe Victor al meu, bucurându-mă să constat cât de mult și frumos a crescut, cât de bărbat este, cât de ..”pe picioarele sale”, cât de frumos se împacă și se iubește cu Ana, cât de dibaci știe să facă totul să funcționeze totul în jurul său.
Acum 26 de ani trăiam una dintre cele mai fericite zile din viața mea. O începeam urlând ca din gură de șarpe, fix așa cum îmi intitulasem editorialul de acum câțiva ani ( https://femeide10.ro/urland-ca-din-gura-de-sarpe-pe-masa-de-nasteri/ ). Mi-aș dori să mă întorc în timp, să-mi mai legăn puiul în brațe, simțindu-mă “stâpânul Universului” și să-mi înfund nasul în scutecele mirosind a copil – mirosul acela inconfundabil care o marchează pe femeia-mamă pentru tot restul vieții. Am mai adulmecat de atunci mulți nou-născuți ( cu permisiunea miratelor lor mamici!) dar în niciunul nu am regăsit mireasma puiului meu…
Mi-e dor să mai împing căruciorul prin parcul Floreasca, bucurându-mă de cât de frumos doarme cel mic, legănat de întâlnirea roților cu dalele pătrate pe care în copilărie săream șotronul. Mi-e dor să-l trag de mână, după mine, prin magazine sau pe luciul patinoarului, să-l fugăresc pe o plajă însorită, între două transmisii de televiziune, să-l depun în fața școlii, ștampilându-i fruntea cu un sărut de încurajare. Mi-e dor să-i fac ordine în cameră, cât e plecat la teză, deslușind în fiecare lucrușor al lui semne ale personalității sale în formare. Mi-e dor să-l mai strig la masă și chiar și strâmbe din nas la ceapa din chiftele – și de asta mi-e dor…
Mi-e dor să-mi trimită poze de la balul de absolvire, lângă Ana lui, frumoși amândoi ca niște personaje de poveste, mi-e dor de călătoriile noastre prin lumea largă, de mâncatul cu bețișoare și plimbatul cu ricșa, de colindatul pe 5Th Avenue și de dârdâitul prin Piața Roșie, mi-e dor de mesajele lui de departe – primul său “departe” de unui singur – în care-mi arăta cum și-a pus rufele la uscat și ce mâncare și-a pregatit, pe fugă, între două cursuri la facultate.
…Îl privesc acum dintr-o altă perspectivă, cu smerenia mamei care nu mai are ce-i dărui copilului său decât iubirea sa nemărginită. Pentru că în rest are totul. Și le-a făcut singur, fără părinți nababi, fără răsfăț absurd și exagerat, și le-a făcut departe de casă, pentru ca nimeni să nu cuteze niciodată a-i așeza succesele pe seama numelor sonore ale părinților săi.
Azi este ziua fiului meu și, deși mi-aș dori din tot sufletul să mai fie mic, mă bucur văzându-l mare, puternic și fericit, simțind în fiecare clipă că dragostea pentru Ana i-a lasat resurse și pentru dragostea pentru mine. Nu mă întrebați ce cadou i-am facut, pentru că niciodată cadourile mele nu au reușit să se înalțe la nivelul iubirii mele pentru el. Cadoul mi l-a făcut tot el, spunându-mi zilele trecute : “Dacă nu erai tu, mama, eu nu eram ceea ce sunt astăzi!”
La mulți ani, fiul meu!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : MAXIMAG ANTISTRES
Comentează