Prima dată am zis că e vorba de o simplă întâmplare. A doua oară am încercat – cu greu – să mă amuz. A treia oară m-am speriat. Iar a patra oară m-am îngrozit.
Să nu credeți că mi-am pierdut mințile. Deși acest lucru e foarte ușor în ultima perioadă prin care trece lumea. E vorba de coșmarurile pe care le am și le-am avut de fiecare dată când încerc să traversez străzile din vecinătatea părculețului în care plimb cășelușa. Exceptând taxiurile și troleibuzele, niciun participant la traficul demn de Istanbul sau din India nu îmi acordă prioritate. Ba mai mult, ochii șoferilor și, mai ales, ai șoferițelor, sunt plini de ură. Nu cred că am mai văzut așa ceva de multă vreme. Revin. A treia oară, o nefericită m-a șters cu mașina, după ce trecusem mult de jumătatea zebrei. A oprit la semaforul situat cam la 15 metri, am alergat până la ea și i-am bătut ușor (precizez, ușor) în geamul din dreapta. A deschis și m-a împroșcat în plină față cu conținutul unei sticle de suc lipicios, după care a demarat în trombă! A doua zi, la prima oră, am mers la Poliție. Polițiști nemaipomenit de drăguți, dar fără putere. Citez: ,,Maestre, dacă nu v-a lovit , nu avem ce face!,,. Perfect, nu? Am scris totul pe penibilitatea numită fb, degeaba.
La câteva zile, a patra oară. Tot o nefericită a trecut în mare viteză pe lângă mine (tot pe zebră), fiind obligată să oprească la același semafor de care aminteam mai sus. M-am dus pe partea ei, privind-o nedumerit. A durut-o fix în poșetă. A privit tot timpul în față. Eu eram fix un capac de canal în ochii ei inexpresivi. A demarat la fel de iute. Din clipa aceea, de fiecare dată când ies la plimbare cu micuțul animal (în paranteză fie spus, mult mai uman decât mulți dintre cei ce se pretind oameni), am în mâna stângă o cărămidă. Atât. Sigur nu o voi folosi vreodată, dar are mare efect. Hoarda de vitezomani se transformă subit și rapid într-o turmă de mielușei mai blânzi decât cei care vor fi sacrificați în curând. Deci, se poate! Dar, pe de altă parte, chiar în halul ăsta am ajuns? Repet, nu voi face uz de cărămida în cauză niciodată, nu de alta dar ăștia sunt în stare să mă aresteze. Chiar dacă nu am fost lovit, nu?
Revin la privirile pline de ură. Ura a ajuns deja deasupra întregii țări asemeni unui nor gros și dens pe care nu-l poți tăia nici măcar cu o drujbă de ultimă generație.
De fapt, ura asta e de multă vreme o dominantă a vieții de zi cu zi. Indusă prin acțiunile de fiecare zi de către un personaj pe care nu doresc să-l amintesc. E deja istorie. O istorie ridicolă. Cum altfel?
Neavând mașină (nu mi-am dorit-o niciodată), merg foarte mult pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Oameni triști, îmbrăcați ca vai de ei, cu privirile în pământ, cu zeci de sacoșe de plastic în mâini (în ambele, desigur), gata să sară nervoși la o cât de mică observație sau incident. ,,Deschide geamul, închide geamul, lasă-l așa,, răsună în aproape fiecare troleu sau autobuz. ,,Nu-ți place, ia-ți mașină mică!,,. ,,Te-a făcut mă-ta boier, ai?,, sunt refrene comune, mai ceva decât cele din vremurile dinainte. Căci nici atunci oamenii nu erau mai fericiți, nu? Unica bucurie e atunci când mai primesc câte un zâmbet adresat mie, în amintirea vremurilor când mai reușeam să fac fericită o mână de oameni. Azi, nu mai am cum. Ecranele au lăsat locul fie unor emisiuni de neprivit (pretins hazlii), fie gloatei de așa-zis politicieni care ne inundă viețile și bietele conștiințe. Toți ăștia au în posesie adevărul absolut, le știu pe toate, au toate soluțiile pentru un viitor luminos, bolborosind vorbe goale de pe teancurile de bani pe care stau. Nu l-am auzit pe vreunul pronunțând cuvântul ,,popor,,.
O luptă cu morile de vânt are mai mari șanse decât o luptă cu aceste fantoșe. Că exact asta sunt. Dacă m-ați mai urmărit (din ce în ce mai rar) pe fb, ați fi remarcat că nu mai comentez nimic; mă mulțumesc cu lumea frumoasă a animăluțelor: vidre, bufnițe, lilieci, măgăruși, căței, capybara, ursuleți etc.
Și ce să comentez? Tot ura? Dacă veți examina cu atenție, cele mai multe postări mustesc de ură și de expresii ireverențioase, unele care nu pot fi suportate de biata hârtie sau de bieții pixeli… De ce? Mi-am permis o mică statistică. 90 la sută dintre comentarii sunt înjurături, vorbe batjocoritoare, amenințări cu moartea. Fără a fi acuzat de discriminare, 90 la sută sunt FEMEI. Cele care își dau fotografiile sunt … Dar mai bine tac. E mai bine. Pentru mine.
Și când mă gândesc că în viață există atâtea și atâtea lucruri frumoase. De ce, în loc să înjurați și să blestemați în dreapta și în stânga, nu ascultați muzică? De ce nu citiți? De ce nu îmbrățișați un copac? Nu priviți niște flori? E atât de greu? Hai, că o iau pe panta curentului FLOWER-POWER! Ceea ce n-ar fi rău, cred. Azi am avut mai mult chef de scris, în ciuda a tot ceea ce se petrece în lumea tristă și gri dimprejur. Haideți, mergeți spre muzică, relaxați-vă!
Cine știe, poate văd eu totul în negru. Ca iepurașul din banc: îmi pilesc unghiile și vorbesc prostii! Mda, dar ursul e la pândă, să nu uităm!
Atât pentru azi. Pregătesc cățelușa pentru plimbare.
Dar și cărămida.
EUGEN CRISTEA
Comentează