…Mi l-a recomandat Ambasada Romaniei la Helsinki ( aceeasi inimoasă Cristina Halacu-Nicon) . Recomandarea reprezintă, din start, o garanție că, înscriindu-l în categoria românilor de nota 10, nu voi greși. Nu l-am cunoscut ( încă) decât prin scris. Internetul are această putere nebănuită, de a aduce aproape oameni care locuiesc la capete de lume . Așa s-a întâmplat cu Virgil Niiranen. Din scris și din experiența pe care o adună anii mei de jurnalism, am dedus din capul locului că am de a face cu un om special. Darul/harul scrisului deja îi împinge cu un pas înainte pe astfel de oameni! …L-am rugat să-mi scrie câteva cuvinte despre el, ca să știu de unde apuc întrebările interviului. M-am trezit cu o autobiografie romanțată, atât de bine scrisă, încât am renunțat să o folosesc doar informativ. Am ajustat-o oleacă și o găzduiesc în capul unui interviu din care voi încerca să aflu cât mai multe despre Finlanda – esența noului meu proiect jurnalistic. Așadar, cine este Virgil Niiranen, românul-finlandez sau…finlandezul-român? Ne povestește, iată, chiar el :
“ Sunt nascut in micul oras Beius din judetul Bihor, care plasat fiind intr-o depresiune montana mi-a format prima imagine despre univers ca fiind construit oarecum in jurul unui cuib, din care nu m-am desprins mental practic nici acuma. Din aceasta perspectiva imi pot privi viata, fara sa gresesc prea tare, ca pe un zbor de recunoastere continuu, uneori cu volte care dureaza ani, dar fara sa lipseasca vreun moment ceritudinea că pot sa aterizez oricand, pentru odihna, pana la urmatorul zbor.
Este ceea ce inseamna pentru mine “casa” si “acasa” in acelasi timp, desi nu simt dor in intelesul consacrat al cuvantului. Pentru mine dorul de casa este aici, in Finlanda, unde mi s-au nascut copiii, unde i-am vazut crescand, unde am crescut si eu odata cu ei.
Este parte din bogatia mea. Calatorim anual in Romania fara sa cautam cantitatea. Grai romanesc pe strada, contemplarea chiar fugara a muntilor din jurul Beiusului, cateva figuri zambitoare pe care le cunosc inca din anii gradinitei si putine alte lucrui mici , sunt suficiente ca sa gust din plin momentele de odihna din ragazul petrecut „acasa”.
Ca profesie sunt arhitect, absolvent al Facultatii de Arhitectura din Tampere, care pentru mine a fost un prilej de a intrezari o cu totul alta optica asupra lumii, atat a celei construite cat si a celei create de natura, care pentru finlandezi se confunda una cu cealalta. A fost perioada tineretii mele in care am invatat sa nu alerg dupa competitie doar de dragul rezultatului, dar nici sa ma opresc din cautare, din curiozitate, din mirare si mai presus de toate din admiratie pentru frumusetea mintii omului atunci cand e atenta la frumusetea profunda a naturii. Imi place sa ascult nenumaratele sunete, de la delicatul fosnet al frunzelor din nesfarsitele paduri, pana la tunetul dramatic al furtunilor dezlantuite care uneori culca la pamant mii de copaci. Dar poate cel mai mult imi place sa ascult din cand in cand linistea, ca punct de referinta pentru tot ce intreprindem atunci cand intram in miscare. Imi amintesc, eram in urma cu multi ani, împreună cu cel mai bun prieten, roman din centrul tarii, stăteam intinsi intr-o barca, pe oglina perfecta a unui lac, cu ochii spre cerul imens si luminat in plina noapte de vara nordica. A spus: “- Auzi linistea asta? Parca e inregistrata pe un aparat de inalta fidelitate si apoi data la maximum!” A devenit pentru mine maxima locului in care traiesc si daca m-ar intreba cineva ce iubesc cel mai mult la Finlanda, as raspunde cu cuvintele lui.
Dupa ce am predat pe post de lector timp de cativa ani istoria oraselor la facultatea in care, paradoxal, inca mai studiam, mi-am facut propria firma specializata pe modelare 3d si realitate virtuala. Am intrat in felul acesta gradual in colaborare cu cele mai importante firme de constructii din Finlanda, cateva zeci la numar, produsul final formand interfata vizuala dintre obiectul de arhitectura si beneficiar. Toti acest ani, care continua si acum intr-o anumita masura, au fost ani de o mare diversitate, creativitate, cu teme fascinante si rezultate pe multiple paliere ale marketingului de arhitectura. De cativa ani am facut loc unui alt fel de provocare, in momentul in care am descoperit arhitectura parametrica, pe scurt acele structuri care nu mai au nimic de-a face cu blanda si domestica geometrie euclidiana. Matematica foarte complexa din spatele lor formeaza contururi, suprafete si volume care depasesc abilitatile omului de a prelucra materia in acest fel, prin urmare pentru transferul obiectului de pe planseta (sic…) in viata reala, e nevoie de ajutorul robotilor. In urma cu cateva zile am absolvit doi ani de scoala in care am invatat sa ii programez si sa ii supraveghez in timpul executiei. Miscarile lor sunt…fascinante.
Să vă vorbesc despre pasiuni? …Ma gandisem sa le spun hobby-uri, dar sunt pana la urma chiar pasiuni. 😄
Pictura, mai precis acuarela si grafica, m-a insotit de foarte mult timp peste tot, desi nu in mod constant. In anii scolii generale, cand am decis sa devin arhitect, am ales sa urmez cursurile Scolii de Arta din Oradea, la o varsta cu putini ani peste 10, asa ca mi-am lasat muntii mei din jurul Beiusului cu mama cu tot si am mers sa ma intalnesc cu arta. Acolo am gasit mai mult decat mi-am imaginat – multi dintre colegi erau la sectia de muzica si contactul cu ei m-a marcat definitiv, zgandarindu-mi un fel de sete despre care nu stiusem pana atunci si care nu mi-a trecut nici acum. In timpul liceului am deschis multe expozitii personale de grafica, toate cu teme de arhitectura, care la momentul respectiv imi mobilau aproape tot orizontul. Mai tarziu, in vremea studentiei la Tampere practic m-am intretinut din vanzare de tablouri, ori comandate direct, ori prin intermediul celor cateva expozitii, alaturi de joburi sporadice in week-end sau in timpul vacantelor de vara. Au fost cativa ani ceva mai grei, pana m-am calificat pentru suportul financiar pentru studenti, numita aici bursa de educatie, la care au acces practic toti cei care aleg invatamantul superior. Dupa multi ani de pauza, acuarela a revenit masiv in atentia mea si lucrez, de data aceasta, exclusiv din placere.
Apoi.. Muzica: am fost dintotdeauna un pasionat ascultator, profund needucat in acest domeniu, dar dornic sa invat. Mi-a trecut prin cap un gand rapid acum cativa ani care arata cam asa „prin actiune inveti mai bine”, drept pentru care am inceput sa iau lectii de pian. De atunci sunt un vesnic incepator, insa aceasta practica a devenit una din marile mele iubiri si nu irosesc niciun moment in care am ragazul sa ma lupt cu vreo partitura si mai ales cu coordonarea degetelor care de cele mai multe ori sunt de alta parere. Oricum ar fi, pianul este categoric la capitolul pasiuni.
Urmează călătoriile: sunt de multe feluri, mai putin spre deloc cele din categoria „concediu de odihna”. S-a intamplat o singura data sa luam un all-inclusive intr-o zona mediteraneana si mi-am lasat cu drag comfortul zilnic in schimbul vizitelor la puzderia de monumente antice, pe calduri naucitoare si praf mult. A fost unul dintre cele mai bune concedii. Calatorim in toate formulele posibile: intreaga familie, cu unul sau altul din baieti sau cu amandoi, cu sotia, ma rog, nu cred sa fie lasata vreo posibila combinatie neexperimentata, in functie de natura calatoriei.
FAMILIA. E un subiect pe care imi place sa il tin in general privat. Familia, asa cum a evoluat in timp, este poate
cel mai mare cadou pe care l-am primit de la viata. Sotia mea, tot beiuseanca, mi-a fost din primul moment busola care s-a asezat cumva magic spre bucata de orizont spre care si acum, la un pas de cateva luni de nunta de argint, o urmăm fara sa depunem vreun efort. Parca am stiut amandoi cum sa traim alaturi din prima zi. Gasesc magic ca si acum, de fiecare data cand ni se intalnesc privirile, zambim.
Copiii, doi baieti nascuti aici sunt marea noastra inspiratie si credinta noasta ca lumea lor, cea care urmeaza, va fi mai inteleapta si mai puternica decat am stiut noi sa o modelam.”
…Mărturisesc ca am parcurs cu nesaț fiecare rând al autobiografiei ce mi-a poposit, în căsuța poștală, la-nceput de nou an. Mi-am amintit însă că scopul cărții mele îl reprezintă prezentarea Finlandei și mi-am concentrat, in continuare curiozitățile personale în câteva întrebări punctuale, cărora românul nostru de 10 le-a răspuns cu același farmec deja demonstrat. Le voi ilustra cu cele câteva fotografii, trimise cu o neințeleasă “zgârcenie” de autor, dar și cu câteva acuarele ale acestuia, care vorbesc ele însele despre sufletul sensibil al autorului lor..
Marina Almășan : – Pentru că prezentul interviu va fi parte a unei cărți despre Finlanda, am să vă rog să ne dezvăluiți felul în care v-a cucerit această țară și motivele pentru care ați decis să vă continuați viața aici.
Virgil Niiranen : – Oarecum Finlanda m-a ales, e o poveste lunga si intortocheata, cu final fericit si care continua
inca in felul ei. Insa ancora cea mai puternica si cu siguranta factorul de decizie determinant a fost inscrierea la Facultatea de Arhitectura a Universitatii Tehnice din Tampere. E o scoala foarte buna, plasata intr-un campus enorm si complex si care face din Tampere unul dintre cele mai importante centre universitare ale Finlandei. Faptul ca am inceput sa predau in ultimii ani ai studentiei in aceeasi facultate si ca tot atunci am fondat si firma pe care inca o conduc, au batatorit definitiv traseul care m-a legat de Finlanda. Casatoria care a urmat relativ curand si cei doi baieti nascuti aici au transformat acest loc in „casa mea”, pe care o pretuiesc la fel de mult ca si pe cea pe care am lasat-o in urma in Romania, acum 30 de ani.
Marina Almășan : – …care Românie ar trebui să fie tristă că, iată, pierde constant astfel de oameni minunați cum sunteți. Spuneți-mi, domnule Niiranen, dacă ar fi să “exportați” în România câteva din lucrurile care funcționează cu succes în Finlanda, care ar fi acelea?
Virgil Niiranen : – Oho, ar fi multe. Multe care functioneaza, ma refer…. Nu sunt sigur ca nu s-ar deteriora la export si spun aceasta fara cea mai mica urma de sarcasm. Lucrurile care functioneaza aici atat de bine sunt asa pentru ca sunt corelate profund cu sufletul acestei natii, cu particularitatile istoriei sale, care este extrem de personalizata si puternica, cu un respect genetic al unuia fata de celalalt, cu un fel de incredere naturala care la prima vedere poate parea naivitate dar care probabil e cel mai important agregat social, cu felul modest si neintruziv al finlandezului de fiecare zi, si as mai putea adauga multe. Stiu ca s-au incercat exporturi de felul acesta in multe alte zari si au avut pe alte meleaguri destul de putin succes, poate tocmai pentru ca au fost decupate din matca lor si inghesuite in alta. Totusi, nu am raspuns la intrebare. Daca ar fi sa export ceva in Romania…probabil principiul lipsei de imunitate al functiilor publice. Admit, m-am gandit mult pana m-am oprit la acest aspect, insa cred cu tarie ca ar fi ceva foarte util pentru Romania – aici a fost aplicat dintotdeauna si functioneaza.
Marina Almășan : – Ați pus degetul pe una din rănile României de astăzi. Tare m-aș bucura să se realizeze un astfel de export…Vorbiți-ne, vă rog, despre finlandezi, ce fel de oameni sunt?
Virgil Niiranen : – Ma feresc de generalizari, insa categoric exista particularitati comune celor mai multi dintre ei care sunt observabile ori imediat, ori de-a lungul timpului cand se manifesta la un nivel mai amplu. Am mentionat increderea ceva mai sus. Ea vine cu consecinte imediate, manifestate printr-o lipsa a controlului direct. Poate fi derutant la prima vedere, se confunda adesea cu naivitatea si ca turist sau vizitator pe termen scurt nu neaparat experimentezi acest aspect. In viata de zi cu zi insa, e foarte vizibil. Un angajament luat este considerat prin definitie inviolabil. Lucrez in sector privat de foarte multi ani si nu o data am incheiat contracte verbale – care, mentionez in trecere, ca au si putere legala – si care s-au derulat normal pana la faza de plata finala, fara vreo intarziere sau modificare aparute pe parcurs. Se intampla frecvent sa stabilim intalniri de 
lucru cu 3-4 luni inainte. Fara alte confirmari intermediare, la data si ora mentionata toti cei implicati sunt prezenti, nu mi s-a intamplat niciodata sa fie altfel. Finlandezii sunt iubitori de natura, intr-un sens foarte particular – o iubesc in starea ei cea mai primitiva, o respecta si nu pierd nicio ocazie de a-si petrece timpul in pacea ei. Sunt cinci milioane de finlandezi si jumatate de milion de case de vara. Multe din ele in inima padurii, unele fara curent in mod deliberat, cu lampa si semineu si neaparat cu sauna. Finlandezii fac mult sport, la orice varsta, in orice loc, inoata in apele reci ale lacurilor, inclusiv iarna, inclusiv cei care sunt foarte in varsta. As mai putea spune ca sunt foarte curajosi – experimeteaza noul cu mare apetit, in tehnologie, in arhitectura, in mecanisme sociale, in moda, muzica, si asa mai departe. Si nu in ultimul rand, isi iubesc tara fara teatralitate si ii apara valorile de cate ori au prilejul.
Marina Almășan : – Ce frumoasă caracterizare le-ați făcut finlandezilor, cât de speciali mi se par acum, după ce v-am citit prezentarea! Care este obiceiul finlandez care vă place cel mai mult?
Virgil Niiranen : – Craciunul! ( Am raspuns repede!😁) . Este total opus celui cu care suntem obisnuiti in Romania. Craciunul finlandez are o forta deosebita, pentru ca este plin de mesaj. Detaliez putin, de drag. Este o sarbatoare exclusiv de familie, cu mare concentrare pe a fi impreuna. Muzica de Craciun este linistita, prezenta in surdina peste tot in aceasta perioada si in intunericul masiv al iernii nordice se presara peste tot mii de luminite, creand o atmosfera diamantina, misterioasa si ireala. Imi amintesc de perioada cand copiii erau la gradinita, inca de la inceput de decembrie in loc de lumina electrica se foloseau multe multe lumanari, si in atmosfera creata se faceau felicitari de mana pentru parinti si pentru cei dragi. Toata lumea vorbea mai incet si ramanea timp destul pentru subiecte legate de Craciun si insemnatatea lui, chiar daca foarte multi oameni aici practica ateismul. Tot de Craciun se schimba decoratia in toate casele: fețele de masa devin rosii sau argintii, la fel si perdelele si peste tot se presara obiecte specifice: mosuleti, stelute, luminite, pe usa de la intrare se pun machete de paie ramase in constiinta nationala din vremurile pre-crestine. Poate cel mai caracteristic aspect totusi este pleiada de mancaruri care se pun pe masa numai cu aceasta ocazie. Unele nu se consuma niciodata in timpul anului si sunt nenumarate. O atentie mai mare data Craciunului decat aici, nu imi pot imagina. Probabil nu intamplator Mosul locuieste in nordul acestei tari, in casa lui plasata exact pe Cercul Polar, putin mai sus de orasul Rovaniemi.
Marina Almășan : – Am senzația că citesc o poveste, nu un răspuns la o intrebare din interviu! Să continuăm cu tradițiile : mâncați “românește”, sau ați fost sedus de bucătăria finlandeză? Vorbiți-ne despre ea?
Virgil Niiranen : – Da, sunt sedus de bucataria finlandeza, insa cu atat mai mult gust placerea exceptiilor 
romanesti sau de prin alte parti. De exemplu din perioada Craciunului, pe langa meniul finlandez nu lipseste niciodata salata de boeuf pe care o fac intotdeauna eu, aproape cu sfintenie :-), plus o prajitura din vremea copilariei sotiei mele si inca una pe care o facea mama mea, tot asa, cand eram copil. Ne place sa credem ca aceste prajituri le vor face si copiii nostri pentru copiii lor. De ce preferam bucataria finlandeza in viata de zi cu zi? In primul rand este placuta, usoara si cumva minimalista. Nu se amesteca prea multe lucruri impreuna, preferandu-se componentele separate. De exemplu mixturile balcanice cu care suntem atat de familiarizati in Romania nu au un ecou foarte mare aici. Probabil un finlandez ar prefera salata mea de boeuf cu cartofii, carnea, castraveii, morcovii in farfurii separate si sarind peste maioneza. Glumesc, desigur, insa e destul de ilustrativa exagerarea mea. Plus pestele. Este foarte prezent in meniuri si gatit in nenumarate forme fata de care am devenit adicti cu totii in familie. Nu se fac prajeli, dupa parerea mea e un mare plus, se prefera cuptorul aproape pentru orice, fiertul si daca se poate nicio prelucrare.
Marina Almășan : – Dar copiii cum vi-i creșteți? Ce anume din “educatia mioritică” ați pastrat și ce anume a adăugat, la educația lor, stilul finlandez?
Virgil Niiranen : – Stilul finlandez, ca sa parafrazez termenul, este de neevitat in creșterea copiilor. Sistemul de 
invatamant e complet diferit aici, pune accent pe alte lucruri in comparatie cu ce am fost noi invatati si dimpotriva, ignora altele. Din educatia primita de cei din generatia mea intr-un sistem centralizat, planificat de sus pana jos si gandit pentru intreaga viata, sunt putine elemente compatibile cu structura sociala prezenta. Am pastrat in schimb principiile si incerc sa le implementez in realitatea copiilor, lucru care nu este intotdeauna facil. Contrastele sunt mari, contradictiile multiple, insa ne bucuram impreuna cu sotia mea ca putem croi diverse combinatii de educatie in deplina libertate. Simplificand, pot spune ca avem privilegiul sa alegem ce este mai bun din cele doua lumi si pot afirma ca rezultatul e bun. Pentru noi ca parinti, probabil cel mai dificil lucru a fost sa ne reeducam pe noi insine si sa admitem realitatile din jurul nostru – ma refer la strategia de educare a copiilor. Pana la urma cea mai buna educatie e cea care are impactul cel mai bun in contact cu mediul, iar acesta fiind un fapt obiectiv incepe sa conteze destul de putin optica personala. Sa recunosti acest lucru este greu, sa il implementezi este si mai greu. Pe de alta parte, pentru noi, cei adulti din familie, originea romaneasca are o importanta destul de mare, in schimb ea este mult mai diluata cand vine vorba despre copii, care de fapt au fost nascuti aici si au dezvoltat acelasi atasament pentru locul in care au vazut lumina soarelui la fel cum l-am dezvoltat si noi pe al nostru la propriile inceputuri. Ma grabesc sa mentionez ca amandoi vorbesc perfect romana, e de fapt limba vorbita in casa, vizitam Romania in fiecare an, o strabatem in lung si in lat, au fost acolo de cateva ori in tabere de vara si au multi prieteni cu care sunt in legatura.
Marina Almășan : – Întorcându-ne la Finlanda, care este locul de aici cel mai aproape de sufletul dvs? Vorbiți-ne despre el, ca o invitație de a-l include pe lista de “must see”-uri pe care și-o întocmesc românii ce vor să călătorească în Finlanda.
Virgil Niiranen : – Pentru mine cel mai magnetic loc este Ahvenanmaa, adica arhipelagul dintre Finlanda si Suedia format din aproape 7000 de insule dintre care 60 sunt locuite. Insulele locuite sunt legate intre ele de servicii de feribot (aici nu intra marile companii de vapoare), gratuit pentru toti turistii individuali si pentru biciclisti, iar posesorii de autoturisme platesc accesul de pe partea continentala pana la prima insula, dupa care orice tranzit intern este si el gratuit indiferent de numarul de calatorii. Ma rog, nu gratuitatea miscarii face din zona favorita mea, insa mi se pare important de observat acest aspect care probabil e unic in lume. In afara de feriboturi si bac-uri, acolo unde se poate sunt construite poduri. Mergem des în insule si ne bucuram din plin de ce ofera natura si frumusetea tulburatoare a peisajelor. Daca cineva doreste sa includa locul pe lista de calatorii, trebuie sa se astepte la un fel de turism similar cu cel din zone izolate – campinguri, drumetii, mult contact cu natura. Cu toate acestea, insula principala are in plus tot ce isi doreste un turist cu asteptari inalte: cateva hoteluri excelente, terenuri de golf, ambarcatiuni, experiente culinare rafinate. Mie imi place sa fac drumetii acolo, insotit aproape intotdeauna de cineva din familie si rar de vreun prieten, sa pescuiesc si in special sa desenez cu un pahar de vin bun mai aproape de mine decat lungimea unui brat.
Marina Almășan : – M-a cucerit recomandarea dvs si, deși nu voi avea vremea necesară să o bifez, mă bucur că va ajunge intr-o carte care promovează cele mai deosebite lucruri din Finlanda! Haideți să încheiem interviul cu un proverb finlandez.
Virgil Niiranen : – “Luja tahto vie läpi harmaan kiven”. In traducere : “Vointa puternica te trece si prin piatra”. Finlandezii au vointa plus tenacitate. Au transformat o tara asezata efectiv pe piatra, acoperita mai mult de trei sferturi cu padure, strivita sub asprimea climei, intr-un model demn de urmat, care capteaza atentia si imaginatia intregii lumi.
Marina Almășan : Vă mulțumesc pentru acest interviu! A fost o încântare! Imi ramâne curiozitatea de a vedea si o clădire gândită de dumneavoastră. Presupun că arată fabulos! 😇
Comentează