Povestea mea

Lucian Avramescu : Despre singurătate

Dimineață învelită într-un abur rece. Fumurile caselor se înșubează în cer ca niște tirbușoane albe. Lumina se strecoară greu prin crăpătura de ziuă a marginilor satului cufundat încă în somn. Pietrele din curțile Muzeului Pietrei au recăpătat făptura lor de calcar și gresie ca o oaste care a dormit pe iarbă, într-o rânduială aproximativă. Bună dimineața, zici, dealului pe care îl vezi prin geam, uriaș în geologia lui primară.
Iată, spuneam, amuzându-mă trist, unor învățăcei în ale cuvintelor împerecheate spre a descrie sau povesti, despre același deal se poate scrie în mai mute feluri, dar mai cu seamă în două feluri, bine sau rău. Aici stă cusurul cel mare al meseriei de ziarist care o face vulnerabilă și detestabilă adesea. Cum să scrii despre același deal că e cu desăvărțire frumos și, la fel de avântat, să-l arăți chilug și cu totul detestabil în peisaj?

Privesc dealul care se naște umed din pântecul, desfăcut în sforțare, al universului. Linia care-l desenează pe cer e asimetrică, scăpată din mâna tremurătoare a unui pictor care nu mai e stăpân pe armele lui și a ratat. Suișurile dinspre Salcia, sat care face un pas lung către munți, au râpe fără vegetație. În mijlocul pădurii dese își face loc o rariște care devine chelie în povârnișul spre Cricov. Dealul tot suferă de boli de piele și e cu totul urât, ca o capră parțial jupuită. Așa spuneam eu că poți descrie dealul, croit să-l desființezi și să-i ceri condamnarea la moarte în peisaj. Afară cu acest deal care insultă noblețea peisajului! Trebuie netezit cu buldozerul, spre binele patriei care suferă acest buboi de pământ.
Cum îl poți descrie altfel? Iată!

S-a născut deja din pâclele nopții și arată ca un gigantic ied cu asimetrii jucate de un cioplitor genial. Pădurile îi pun pe umeri majestatea lor de mantie cu nestemate. Respiră prin luminișuri ample în care dansează cerbii. E cel mai frumos deal pe care l-am privit vreodată, calm în forța-i minerală, zidit unde trebuie între altele, ca o sculptură care și-a găsit cel mai nimerit soclu. Un șoim trece pe deasupră-i, ca un înger pedepsitor, iar brâul de ceață îi dă aer de patriah al zorilor, bun și generos, gata să te mângâie pe creștet cu degetele lui lungi și desfrunzite. Splendidă minune a lui Dumnezeu acest altar căruia te poți închina ca unei icoane făcătoare de minuni! Forța lui curată ți se transmite, prospețimea lui îți pătrunde porii și te întinerește. Să ne trăiești dealule, eternitate de piatră cu trunchiuri de fag ca niște lumânări de nuntă, martor al celor petrecute și al celor ce vor veni!

Gazetăria, spuneam eu ucenicilor mei acum niște ani, are acest cusur. Ce ne face să vedem același lucru, aceeași întâmplare, același om, într-un fel sau altul, diametral și fundamental în opoziție? Când vederea vine din noi, ca bătăile inimii sau ca respirația, e bine. Când un interes de dincolo de priveliștile văzute de sufletul tău îți e stăpân, atunci scrisul e nedrept și dizgrațios. Și când caricaturizezi fără măsură și când lauzi fără opreliști.

Cum arată patria mea acum? Ca dealul meu de la Sângeru, frumoasă între extreme, tristă între dureri și zâmbet, acoperită de ceață ca o pajiste care merită lumină.
Găsesc acest text scris undeva și mă mir pentru demonstrația făcută în folosul studenților mei de la ziaristică, fiindcă am încercat o scurtă vreme și meseria de dascăl. Ucenicii mei sunt prin toate redacțiile și televiziunile și mulți dintre ei scriu despre un deal urât că e frumos și despre unul ca o icoană a geologiei, că e ponosit, nu pentru că așa gândesc ei, ci pentru că pun în pagină gândurile celor ce i-au tocmit.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”) 

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.