Bărbați de 10

Jurnal de misiune. În țara de foc si piatră. Episodul 8

 

26 aprilie. Umbra Prislopului în Kandahar. Un tată minunat.

A înverzit Afganistanul. În jurul bazei sunt oaze de verdeață, copaci și vii te fac să uiți că ești în țara aceasta de praf și de piatră. La Câmpulung, ar fi fost vremea să plecăm în Prislop pentru cea mai frumoasă tabără din an, tabăra de alpinism. Plecam într-o dimineață și coloana noastră șerpuia frumos, părăsind orășelul de munte, urcând Mateiașul, apoi, după Mausoleu, cobora ușor până în Dragoslavele, pentru a urca apoi frumosul drum de munte până la cabana noastră. Prislopul este sufletul batalionului. În cabana aceea , pe cărările lui, pe stâncile Ghimbavului, pe vârfurile Albescu sau Leaota s-a născut și apoi s-a întărit spiritul nostru. 

În Afganistan vânătorii de munte de la Câmpulung nu poartă bereta verde. Unii o au în rucsac și uneori o scot, o privesc cu nostalgie, cu gândul la roua ce se așeza pe ea în dimineți răcoroase pe Iezer. Aici munții sunt mai sobri, mai încruntați, iar noi, cei mai buni prieteni ai muntelui, îi privim, paradoxal, cu îngrijorare, cu teamă. Anul acesta Prislopul va fi singur în mai. Iar văile ce altădată duceau mai departe ecoul vânătorilor de munte din Cheile Ghimbavului vor fi tăcute, bătrâna cabană nu va asculta cântecele noastre în jurul focurilor, liniștea dimineților nu va fi spartă de vocile comandanților de plutoane. 

După 12 zile, terminam tabăra. Coloana noastră cobora în Dragoslavele, saluta grandiosul mausoleu, apoi la intrarea în oraș începea să salute mame și copii ce ieșeau în întâmpinarea taților cu beretă verde ce se întorceau acasă, bronzați de soarele lunii mai. Soarele Afganistanului este mai brutal. Azi au fost 35 de grade. Băieții continuă ritmul misiunilor, ziua și noaptea, dând impresia că sunt de o viață aici! Sunt impresionante relațiile vânătorilor noștri cu militarii afgani. Privindu-i cum glumesc, cum își strâng mâinile, cum se despart la final de misiune, realizezi că, dincolo de conflict, dincolo de armele ce le poartă fiecare în mâini, dincolo de barierele culturale, prietenia are aceeași putere oriunde în lume. 

Sunt sigur că oricare dintre noi a fost întrebat de atâtea ori: „ De ce pleci în Afganistan?“ Răspunsul este greu de formulat. M-am gândit azi că lui David, un copil de 8 ani, mi-a fost cel mai ușor să-i răspund. I-am enumerat toți colegii pe care îi știa și el și i-am spus că plecăm toți, așa cum plecam în Cincu, la Mălina, în Prislop, în Cheile Dâmbovicioarei, pe Iezer. Nu mi-a mai cerut lămuriri, nu a ridicat din sprânceană ironic, nu mi-a spus că Afganistanul nu e în România și de când am plecat nu este zi să nu mă întrebe: „Ce mai fac colegii tăi?“. 

Patrulele vin și pleacă, la fel ca ultimele zile ale lui aprilie. Este din ce în ce mai cald, urmează luni în care trebuie să fim mult mai atenți, deși oboseala, dorul de tot ce avem acasă se accentuează. Simt frecvent nevoia de a pleca mai des cu băieții, zilele în care sunt alături de ei îmi dau încredere. 

28 aprilie va fi ziua în care voi avea 3 luni de când am pus piciorul pe pista aeroportului din Kandahar. Amza Pellea spunea că „timpul șterge totul, dar știe să păstreze, ca nimeni altul, ceea ce nu trebuie pierdut!“ 

În septembrie, când comandantul va fi ultimul vânător de munte care va pune piciorul pe scara avionului ce ne va duce acasă, timpul va șterge totul și pentru noi, dar va păstra fiecare strângere de mână, fiecare bătaie pe umăr, fiecare „Misiune ușoară!“ sau „Bine ați revenit!“ spus de transmisioniști în stație, va păstra ceea ce nu trebuie pierdut niciodată, amintirea a ceea ce a fost Batalionul 30 „Vulturii Carpaților“ în Afganistan! 

27 aprilie 

Astăzi am stat de vorbă mai mult cu maiorul Macaveiu. Din primele zile în Afganistan, acest om trece aproape zilnic prin punctul nostru de comandă, întrebând cu ce ne poate ajuta. Pasionat de artele marțiale, de uniforme, arme, embleme și insigne, maiorul m-a impresionat cu relația specială pe care o are cu fiul său, Albert. 

Albert practică și el artele marțiale și recent a ratat podiumul la o competiție. Tatăl lui a alergat 17 km la sală, mai mult cu 2 kilometri decât a reușit vreodată, deși genunchiul cu probleme medicale și vârsta făceau să pară imposibil acest lucru. A fotografiat display-ul ce arăta distanța și a trimis fotografia copilului, alături de cuvintele: „ Această fotografie este pentru tine, Albert. Am vrut să îți arăt că în ciuda problemelor de sănătate și a durerilor, trebuie și putem să mergem înainte. Trebuie să înțelegi că deși nu ai urcat astăzi pe podium la competiție , nu trebuie să te descurajezi. Tu ești și vei fi mereu campionul sufletului meu. Îmi pare rău că astăzi nu am putut fi lângă tine să te ajut să iți controlezi emoțiile. Dar va veni momentul când vom fi iarăși umăr lângă umăr. Și în sală și în viață.“ 

Nu îl cunosc pe Albert, am văzut doar câteva fotografii cu el. Are niște ochi incredibil de frumoși! Știu de azi că mi-ar plăcea teribil să îi vizitez odată pe amândoi, în sala lor de arte marțiale, să îi văd antrenându-se „umăr la umăr“! Și mai știu că tatăl lui, pentru noi, maiorul Macaveiu, este unul dintre cei mai puternici oameni cu care am plecat în Afganistan

Uscatoare rufe