In Giurgiu aveam un Teatru de Vara , unde , atunci cand erau spectacole de muzica populara , nu aveai loc sa arunci un ac.
Ma incumetam sa ma duc , desi anevoie imi faceam loc printre gradenele ticsite de lume , saturare pe care numai la filmele indiene o mai intalneam.
Ca in acelee lungi si decolorate pelicule , cand interpreta Irina Loghin , toti cantau la unison , cunoscand pe dinafara nu numai versurile , dar si intonatia , trilurile aproape extravocale , pauzele de respiratie pe care le diferentiau de cele de sobrietate.
La inceput venea cu Benone Sinulescu , apoi cu Ion Dolanescu , multa vreme singura , si mai recent , pe micul ecran , cu Andra sau Fuego. 
Un afis de suflet mi-a ramas in minte : ” Irina si Irinuca Loghin ” , mama si fiica , imaginea bland developata a copilariei fericite de pe dealurile prahovene ale Gurii Vitioarei.
In Giurgiu a obtinut inalta demnitate de Senator , pozitie de pe care a incercat sa readuca prestigiul bine meritat al Artistilor.
Muzica Irinei Loghin rasuna in intreaga Romanie : doine si balade , cantece de nunta si de dor.
Roata Vietii cu a ei alunecare milenara , mereu nepieritoare , pare primenita cu veleitati tantrice si budiste.
Versuri despre parintii ce au inzestrat-o cu darul ghiersului , privighetoare neostoita pe brazdele reavene ale plaiurilor.
La nimic nu rezoneaza mai adanc sufletul romanesc ca la propriul folclor , leagan de traditii si credinte , sperante si deznadejdi.
Daca am ramas aici , meritul e al cantecului care s-a propagat nestramutat prin astfel de Corifei , multi ramasi necunoscuti , fiindca anonimatul sporeste autenticitatea.
Cu un umor remarcabil , Irina Loghin se desprinde din cea mai perfida cursa : aceea a geniului emfatic.
Prefera sa fie naturala , sa trateze succesul cu dezinvoltura , ca pe un oaspete venit intamplator in casa ei primitoare , si , bine ospetit , sa nu mai plece , considerand pe drept cuvant ca nu a gresit adresa.
Cosmin Stefan Georgescu, Franța, februarie 2021
Comentează