Diverse

Nimic despre babuini

 

 

O șansă deloc întâmplătoare m-a adus acum mai mulți ani pe drumuri neumblate, tocmai în Africa de Sud. Făcând abstracție de atmosfera specifică, pare-se încă sub tensiuni sociale, la periferii cu puzderie de favele, cu teamă de a umbla pe străzi, Africa de Sud este o frumusețe naturală, frumusețe ce se încheie, firesc, în punctul cel mai de sud al continentului, Capul Bunei Speranțe. Nu insist asupra istoricului descoperirii de către navigatorul portughez Bartolomeo Diaz, în drumul spre Indii, din anii 1487-1488. Nu e cazul aici. Vântul puternic, furtunile îi determinau pe navigatorii cu caravele să ocolească mult mai la sud Cabo Tormentoso. Dar m-a atras denumirea actuală: ,,Capul Bunei Speranțe,,. De fapt, este casa legendară a echipajului fantomă și a Olandezului Zburător.

Buna Speranță! Îmi sună ca un tărâm de poveste, în care viața este simplă, naturală, fără gânduri negre, fără crime justificate sau nu, doar cu asprimea menținerii unei existențe oneste. Întorcându-mă la începutul poveștii mele africane, am dat de oarece simplitate și sălbăticie – deși potecile ne duceau spre ferme bogate – unele chiar ale unor români – întâlnind pe copaci și pe stâncile de pe drum familii de babuini. ,,Atenție! Geamurile de la mașină jos!,, – ni s-a atras atenția. Sunt sălbăticiuni și nu cunoasc protocoale. Au chef să se repeadă și să atace, asta fac. În mersul încetinit al mașinii am putut observa masivitatea lor corporală, agresivitatea din priviri, pânda la drumul mare, inspirată de fantastica lor putere de dominare.

În momentele acelea aveau treabă, ronțăiau banane sau alte poame ale naturii care le stau la îndemână, se hrăneau și leneveau într-un teritoriu pe care sunt stăpâni. Așa că ne-am văzut de drum, lăsând natura să-și urmeze cursul.

Dar de ce vorbesc eu astăzi despre animale sălbatice? Încerc să fac vreo similitudine? Ce declic mă face să deschid ochii – oarecum la figurat – să nu închid geamurile și să privesc atent în jurul meu? ,,Declic,, , spuneam? Poate. Deși nu sunt un mecanism imobilizat care are nevoie de un dispozitiv care să-l pună în funcțiune, s-ar putea, totuși, să se fi întâmplat ca anume lucruri și fapte nefirești să mă fi scos din pepeni și să mi se pară că babuinii au năvălit peste noi!

De unde până unde? La noi? Tocmai din Africa de Sud? Printre oițele noastre cu care suntem obișnuiți din tată în fiu de țăran, și unde – de curând – singura aberație printre animalele gospodarilor este apariția șacalilor! Sau poate visez șacali? Nici eu, de fapt imaginația mea care o ia razna, nu-mi dau seama bine. Dar înclin să cred că ne înconjoară babuinii. În fond, ne seamănă nouă, oamenilor. Nu se spunea, dar nu e sigur, oricum, că ne tragem din maimuțe? Doamne, e de râs!? Nu ne tragem, AM DEVENIT maimuțe! Dar aceste primate sunt deștepte, totuși. Sunt descurcărețe, au agilitate. Vai, în ce dilemă mă scald! Poate nu văd corect prin fereastra ochilor mei! În fine, stăpânită pentru moment de o nedumerire totală, încerc să mă strecor prin viață – câtă mai e – fără să mă ciocnesc în drumul meu de niciun fel de vietate, vreuna de orice fel, în afară de felul meu. Mi-e teamă. Mi-e teamă de contaminare, de privirea lor, de glasul lor cu vorbe neclare și gâtuite, de hainele lor. Cel mai teamă îmi este, însă, de conținutul capului – cum se chema ăsta pe vremuri, creier parcă, nu? Eh, ce să mai zic, după câteva ceasuri de privit fix prin fereastră, s-a lăsat seara, încă rece, de iarnă… Nu mai văd foarte clar. E și mâine o zi. Mă duc să dorm, cu speranța că mâine n-o să mă trezesc că am mișcat din loc un mare monstru…

CRISTINA DELEANU

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Citit.
    Babuinii din Africa s-au reprofilat, și-au găsit un spațiu mioritic – România, devenind șacali…