Bărbați de 10 Diverse

TVR de ieri și de azi. Episodul 13 : “TVR, acest organism deștept și sensibil este împins în prăpastie de neaveniți care n-au condus nici măcar o bicicletă în viața lor” – interviu cu realizatorul tv EMANUEL ISOPESCU

 

Emanuel Isopescu. Un șir întreg de emisiuni de succes stau încolonate în urma sa. Cele mai multe la TVR – televiziunea sa de suflet, dar destule și la televiziunile private. De numele său se leagă emisiuni precum Viața satului, Reflector, Sub semnul întrebarii, Între da și nu, precum și proiectul său de succes de la Pro Tv – Urmărire generală. A fost și realizator, a fost și șef, prin urmare a văzut Televiziunea Română și de jos în sus, și de sus în jos. Locul de “bună ziua!” și l-a lăsat însă și de aceea, toți colegii din TVR se bucură să-l întâlnească pe tânărul pensionar acum, Emanuel Isopescu. Un lucru e cert : indiferent spre ce zări l-a dus dragostea de profesie, Televiziunea Română a rămas prima sa iubire si cea mai puternică. Iar asta nu se uită niciodată…

Marina Almășan : – Ce sentimente vă încearcă, domnule Isopescu, atunci când treceți cu mașina pe langă TVR? 

Emanuel Isopescu : – Văd , în primul rând, clădirea…Ea, săraca, e arhisuficientă și taman la locul ei  pentru o televiziune oficială, absolut necesară oricărui stat cu identitate culturală proprie, viață proprie și istorie a ei și nu de strânsură doar la modă.

Problema ei sunt oamenii! De când a apărut, biata de ea, dar mai cu seamă acum.  N-am întâlnit suflet pe culoare, prin subsoluri, pe acoperișuri, prin studiouri sau pe întinderea rotundă a planetei – oameni ai instituției – care să nu-si urască locul de muncă și șefii cu mai multă înverșunare și să nu-și iubească cu mai multă patimă statutul de profesionist al susamintitei. 

Memoria mea afectivă întârzie, de-a lungul gardurilor, asupra unor umbre de oameni, dragi, prețiosi, veșnici. Nu și de neînlocuit! Dar prietenii mei! Nu spun nume,  pentru că sigur uit vreunul și ar fi o cumplită nedreptate. Iar înainte de  oricine, mă gândesc la mine, fără de care nici aceste umbre ale memoriei n-ar exista. 

Marina Almășan : – Si acum vine previzibila intrebare : ce a însemnat, pentru dumneavoastră, Televiziunea Română? 

Emanuel Isopescu : – Aici m-am desavârșit profesional,  după o ucenicie dură în presa scrisă, aici am deschis sufletului meu de tânăr avid cutia adevăratelor valori naționale, ca și a veritabilelor lepre de conjunctură, aici am stocat marea avere care urma să mă însoțească  în viața pe micul ecran și în marea și perpetua întâlnire cu cetățenii fiecărei zile din viață – credibilitatea. Aici am învățat să-i cunosc pe oameni, să-i înțeleg și astfel,  să mă înțeleg mai bine pe mine însumi. Așa încât, atunci când trec pe lângă TVR,  mă încearcă un uriaș univers de satisfacții, regrete, minciună și adevăr, eroism și ticăloșie.

Marina Almășan : – Ce amalgam de stări! Puteți rememora ziua în care ați trecut ultima oară prin Poarta Pangratti, ca angajat al TVR?  

Emanuel Isopescu : – Deși, când am fost împins peste bord – în 1997 – de cei 15000 de specialiști proaspăt aterizați peste o instituție care avea nevoie  de luciditate, iar nu de năuci și fomiști, de pe strada Soroș, am jurat că nu mai calc prin clădirea de care tot vorbim, acum vreo patru ani m-a căutat înfrigurat Stelian Tănase și m-a somat să fac o emisiune pastișă după intrarea în celebritate a emisiunii Urmărire Generală  făcute la PRO TV.  Din respect pentru prietenul meu, m-am apucat cu hărnicie de treabă, deși tot a ciorbă reîncălzită aducea. Dar am fost blocat la mantinelă de Poliția națională care, spun gurile răutăcioase, se temea că Isopescu are în mânecă niscai argumente care ar arunca în aer campania electorală prezidențială care sta să-nceapă. Pe sub tejghea mi s-a vândut, deasemenea, zvonul că și-a bagat Scaraoțchi coada, sub înfățișarea Colonelului Antonescu, criminalist impecabil, educat tot de noi, la emisiunea de la postul privat; era arătos foc, cu o voce de scapet și cu vreo 20 de ani mai tânăr decât mine. Am răsuflat ușurat și am tras definitiv , cred, ușa după mine. Dar și cu o ușoară râcâială în suflet…

Marina Almășan : – Offf…N-am întâlnit încă pe nimeni care să fi plecat din TVR cu o amintire 100% pozitivă legată de prezența sa acolo…Cum ați intrat in TVR și…cum ați ieșit? 

Emanuel Isopescu : – Prin 1974, pe la începutul lui mai, când am sosit eu la Radiodifuziunea Română – de la Scânteia tineretului – emisiunile agrare de la Radio se afirmau, laolaltă cu celelalte producții ale Postului , doar pe undele radio , într-o ceață onorabilă, dar anonimă. Nu mă împăcam deloc cu ideea. Totul era un monument închinat rezistenței prin leafă bună și muncă comodă. Dar o bună ucenicie pentru cei care tindeau către micul ecran. Evident, câteva emisiuni sclipeau. Cele cu invitați: ” De toate pentru toți! – cu Stela Popescu, Minutul lui Carol Mălinescu despre animale și năravuri omenești, ,” Teatrul radiofonic”, . În rest, o apă și un pământ! Am stat eu ce am stat, de fapt am alergat pentru alții,  până pe la cutremur, până când gerontocrații au incercat să mă muște. Am fost oportunist și brusc am șters-o la…Televiziune, înspăimântându-i pe cei rămași că am să “dau din casă”. N-am făcut-o, dar mi-a fost bine!

Marina Almășan : – Și, concret, prima filmare, v-o amintiți?..

Emanuel Isopescu : – La primul “cap video” am stat cu gura încleștată vreo două minute bune. Nu m-ai fi făcut să scot vreun sunet nici cu un nou cutremur! Apoi lucrurile s-au normalizat: dicție aveam, față – așișderea, idei-gârlă, cât de dorință de afirmare – cu carul, deși fusesem avertizat că “ Tovarășa” stătea cu fotografiile noastre pe birou și era suficient să spună că “pe ăsta nu vrea să îl mai vadă vreodată”. În ce mă privește,  a mai vrut!

În martie 1997, retrimis la Viața satului după ani de Social și organizare onestă a Campaniilor mediatice de alegeri locale, generale, parlamentare și prezidențiale,  am trântit o emisiune duminicală în care demonstram negru pe alb că Ministerul agriculturii eliberase un titlu de proprietate asupra pământului pe numele unui CAP decedat în 1990, iar drept mulțumire ministrul – un electronist – se cinstise cu o diplomă de merit pe care și-o semnase el însuși. A doua zi de dimineață, din partea președintelui Constantinescu, a inevitabilei Zoe Petre,  a unei ființe greu de numit femeie – zisă Mungiu și a unui vierme fără coloană vertebrală, încălecat gospodărește de mai înainte amintita,  am primit “nota de plată”,  din care reieșea că nu dau suficient timp noii puteri să se așeze. S-au așezat ce s-au așezat, ilegal dacă vă mai amintiți, până când istoria i-a prăbușit în gaura cu lucruri murdare și urâte de care nimeni nu vrea să-și amintească.

Mi-am luat zilele de concediu, duminicile închinate zeiței al cărui sclav eram, diversele recuperări și, prin septembrie, am rugat o secretară să îmi autentifice despărțirea de ceea ce n-aș mai fi vrut să întâlnesc. La sosirea la PRO TV Adrian Sârbu atât a zis: “Mulțumesc că v-ați gândit la noi!”

Marina Almășan : – Și-uite-așa ajung profesioniștii valoroși din TVR să aducă audiență posturilor private…Acum, între cele două momente : prima și respectiv ultima zi a dvs în TVR,  puteți descrie evoluția instituției noastre? 

Emanuel Isopescu : – Evident, pentru cunoscători, până în 1989,  TVR a fost centrala de informații, zvonuri bine verificate și bancuri noi despre regim și conducătorii săi cei mai bârfiți. Pe de o parte, noi plecam prin țară către conducătorii activiști de nivel județean, morți de curiozitate,  și ne întorceam cu fragmente de informații, care întregeau zvonistica de care noi dispuneam de mult,  dar pentru care nu aveam mereu argumente.

Nu toți activiștii erau ticăloși. Unul dintre ei a fost și ultimul director genera al defunctei Televiziuni anterevoluționare.. Când îl prindeam, ne rugam de el să ne scape de o muiere din seria “cu coc” a favoritelor “Tovarășei”, o absolventa de filosofie marxistă care făcea – atunci când ținea discursuri de linie pe post –  ca până și porumbeii să nu se mai odihnească pe turnul instituției. Ne-a răspuns președintele nostru de atunci, la modul frumos, o singură dată, tuturor : “unora nu trebuie să le dorești moartea; trebuie să faci în așa fel încât să și-o dorească singuri”…

Marina Almășan : – De reținut, această vorbă de duh! Poate fi aplicată cu succes și astăzi…

Emanuel Isopescu : – …o dată cu Revolutia, televiziunea a devenit punct de atracție turistică. Cine venea pe la București, se simțea din cale-afară de dator să viziteze platoul care a difuzat în direct toate evenimentele. Și cele autentice, veritabile, și cele atent manipulate, de așa natură încât să pară mai autentice decât cele autentice. Minerii ne-au vizitat de două ori. Mai mult strângeam moloz,  decât făceam emisiuni. Noi, cei dinăuntru, înnebuniserăm de tot. Toți eram geniali, toți eram vedete. Toți ne alegeam anarhic noile conduceri, care erau evident mai bune decât ceea ce moșteniserăm. Asta nu însemna că nu am luat și “țepe” monumentale. S-a simțit un suflu nou dar bine temperat de linia a 2-a a Partidului și Serviciilor,  care aveau ținte bine precizate. Unul dintre bunii mei prieteni, maior lăngă care cu toții vorbim în șoaptă, mi-a tras-o țeapăn. Nu mie, cât unor singulare dar de succes unități de industrie alimentară cu management românesc,  care trebuiau să dispară făcând loc unor mamuți multinaționali. Parțial i-a ieșit. Știe, a recunoscut și tace. Dar, întotdeauna, furtuna ridică mai întâi pleava!

Marina Almășan : – …Și aici, evoluția TVR pentru dumneavoastră s-a oprit. Ați “șters-o” la privat, ați făcut rating și, cu siguranță, bani. Așa că astăzi puteți să spuneți, că ați lucrat și la stat , și la privat. Dacă v-ați întoarce acum “acasă” ( eu mă încăpățânez să susțin că, pentru oameni ca dvs, “acasă” înseamnă TVR!) cum anume ați reforma instituția, păstrând comandamentele postului public, dar combinându-le cu cerințele economiei de piață? 

Emanuel Isopescu : – Despre chestia asta s-au scris rafturi de studii. Toată lumea știe ce e de făcut. Inclusiv sindicatele, care știu exact și hibele și chiulăii. Dar toți se feresc ca de dracul să miște vreun deget!   Prima condiție și esențială este reacreditarea încrederii publicului în Televiziunea publică. Ce e producție proprie,  trebuie spus apăsat, tranșant.   Ce este mesaj public, provenit de la orice autoritate – președinție, guvern, partid conducător pasager,  instituții de influențare social-economică etc- trebuie izolate  de gazda difuzoare la fel de riguros.

Echilibrul programării și plasării diverselor tipuri de informații publice – de partid sau de stat –  trebuie să stea sub umbrela de aur a lui ” audiatur et altera pars”, și în nici un caz asumate de stație.

Vedeta de televiziune trebuie gonflată cât se poate. Nu ascunsă în WC! Telespectatorul vrea să creadă în cineva. I l-ați luat pe Ceaușescu! Dați-i ceva în loc! E drept, nu ești vedetă pe viață; publicut se saturează rapid. Dar merită! E de notat: fiecare post, oricât de amărât, se străduie să aibă cel puțin o vedetă sau o imagine de post. Unii, mai înstăriți, reușesc. Dar înotând mereu prin mâl,  n-ai cum să faci lumină pe micul tău ecran!

Televiziunea publică are averi inestimabile, stă cu dinapoia pe ele și țipă că e săracă. Arhiva este exploatată absolut timid. Și numai unisens. Absolut discret! Comentatorii de politică sunt recomandați de alianțele politice de conjunctură. Cei care se prind că sunt angajați cu oarece tendințe,  fug mâncând pământul. Cei care cer onorarii pe măsura box office-ului, sunt trimiși la plimbare ca să se ajungă, în final,  la toți paraziții. Aveam un angajat care, în fiecare luni la ora opt, se înființa la mine în birou și îmi declina scenariul genial pe care îl are de filmat. Apoi nu îl mai vedeam până în ziua de leafă. Dar nici vreun film de la el nu am văzut.!

Că veni vorba: după mintea mea, mâine aș da afară jumătate din Televiziune și apoi m-aș mai gândi la ce mai am de dat afară. Sunt o mulțime de servicii care pot fi externalizate, începând cu atelierele și terminând cu redacțiile . La redacții, in special, oamenii trebuie angajați pe emisiune, nu pe schemă de personal, cu contract pe durată determinată. Avem o droaie de târâtori prin redacții și angajăm colaboratori care fac, ce nu fac angajații. E inept!

Mașinile trebuie să aibă doar câțiva șoferi, doar pentru situațiile de protocol. Echipele de filmare trebuie să aibă unitați de producție independente și toți trebuie să aibă carnet de conducere. Jandarmeria trebuie să fie plătită de stat, iar nu de instituție. Și trebuie să funcționeze în afara Televiziunii, nu înlăuntrul ei, pentru că nu pe noi ne apără, ci pe cei care apleacă urechea către ea, către ce vrea Puterea să îi sufle în organul auditiv.

Legea de organizare a Televiziunii este amplu depășită. Am participat la elaborarea ei și știu bine unde e de rahat. Apără pe cine nu merită.

Și ar mai fi. Dar nu tot satul trebuie să știe asta. Instituției îi șade bine imbrăcată într- un pic de mister. O discretă voaletă.

Marina Almășan : – Imi permit să nu fiu întru totul de acord cu dumneavoastră. Cel putin în ceea ce privește externalizarea. Abia aici încep marile afaceri necurate. Dar, în mare, găsesc logic tot ce ați spus. Spuneți-mi, domnule Isopescu, ce anume aduce rating unei emisiuni?

Emanuel Isopescu : – Ratingul unei emisiuni este dictat de interesul pentru subiect.
Dacă nu ți se pare convingător,  el trebuie învecinat cu un altul pentru care îi arde buza telespecatorului. Sau renunți. Apoi Vedeta  – în care telespectatorul trebuie să aibă încredere! Fără încredere, vedeta poate pleca liniștită acasă, pentru că nimeni nu va observa.  Nu uitați, “nasul” Măriei sale, telespectatorul,  este infailibil. Tata nu se ducea la un film, decât dacă pe ușă scria că nu au acces în sală copiii sub 16 ani. Era ca o certitudine de calitate. Și întotdeauna avea dreptate.

Apoi înTVR încă nu s-a inventat știința promovării emisiunilor. Se face noaptea, pe ascuns. E o tâmpenie. Ideal este ca promovarea să fie superioară producției înseși! Și să fie difuzată obsesiv! Ne lovește câte o jenă, taman când nu e cazul. Când furăm, să ne jenăm!

Marina Almășan : – Acu’, dacă mă întrebați și pe mine, promovarea ,fie ea chiar și agresivă, tot la nivel de 0,… rating se face. Deci…cine vede promo-urile noastre?? Nici măcar un telespectator dintr-o sută! Tot el se va și uita la emisiunile promovate! Aș trece la niște intrebari mai generale  : nu vi se pare că presa și televiziunile de astăzi abundă în “neaveniți”? 

Emanuel Isopescu : – Am să răspund prin date statistice: la 1 ianuarie 1990 erau în România , cu tot cu activiștii disimulați în redactori, circa 1000 de persoane. La 1 ianuarie 1991 erau 22000. Judecați singuri..

Marina Almășan : – Și presupun că numărul e în continuă crestere! E o meserie “la modă”! Spuneți-mi, de ce fel de șef are nevoie un jurnalist valoros, pentru a  performa? 

Emanuel Isopescu : – Un jurnalist valoros nu are nevoie de sef. Își asumă ceea ce face, câștigă sau pierde. Pentru așa ceva nu ai nevoie de ajutoare. E nevoie, adevărat, de asigurarea materială a realizării emisiunii. Aici nu mai e nevoie de șefi, ci de muncă în echipă. Se zice că pentru a face treabă bună, jurnalistul nu are nevoie decât de gramatică și bun simț.

Marina Almășan : – Ce frumos spus! ..Vă mai uitați, chiar și din nostalgie, la TVR? Ce senzații vă încearcă? Ce amintiri vă revin? 

Emanuel Isopescu :- Mă uit rar la TVR. De câte ori o fac, constat că multe tâmpenii pe care le-am făcut,  puteau fi mai suportabile. Dar ideile le-au avut alții. Bravo lor!

Marina Almășan : – Mi-a venit în minte o întrebare năstrușnică! Presupunem că sunteți, pt o zi, director de programe al unui post de televiziune neinventat încă . Cum ar arăta grila unei zile ideale? 

Emanuel Isopescu : – Am făcut schema de programe pentru două stații de televiziune. Una a dispărut, cealaltă funcționează din reluări și e pe cale să devină un excelent depozit de produse alimentare generatoare de diabet. Concluzie: nici una dintre scheme nu a funcționat cum trebuie. Mă repet :  tot ce difuzezi trebuie să fie atractiv, exotic, de interes spectaculos. Unele posturi reușesc. Nu e mai puțin adevărat că o schemă de program trebuie să  fie suficient de elastică , pentru a se plia pe starea de spirit a zilei pe care o vizezi. Una e,  după o victorie a  Simonei Halep la Wimbledon și alta, după înmormântarea unui duhovnic prețuit în creierii munților, adică în grădina lui Dumnezeu.

Marina Almășan : – Nu mi-ați răspuns chiar punctual, la întrebare, dar nu voi mai insista. Iată o alta,  de 10 puncte: Ce merită Televiziunea Română? 

Emanuel Isopescu : – Un management calificat! Sunt atâția oameni de televiziune care își rod unghiile pe-acasă, privind inepțiile difuzate de postul națiunii, timp în care acest organism deștept și sensibil este împins în prăpastie de neaveniți care n-au condus nici măcar o bicicletă în viața lor, dar care sunt lingăi conjuncturali de Partid. Unul s-a apucat să lege scrumierele de pereți, altul se răzbună pe femeile mai frumoase pentru că sunt mai frumoase, altul pedepsește oameni pentru că așa i-a ordonat Partidul sau deșteptul care a folosit-o drept preș zeci de ani de-a rândul. Lepre care n-au minte sau coloană nici cât o noptieră. Lucrurile stau identic în ceea ce privește Consiliul de administrație. Dar telespectatorul unde se se regăsește, inconștienților? Dar înțelepții neamului unde se regăsesc, sclavi ai celor 30 de arginți? Ați manevrat de asemenea natură încât până și interiorul televiziunii este fracturat de interese politice: Direcția Actualitati trage spre dreapta, corpul redacțional spre stânga,  iar sindicatele către ce comandă sau promite bossul de la eșalonul superior. Viitorul vă surâde, dragilor, ca o prăpastie!!  Doamne, de am putea să vă judecăm…

Marina Almășan : – Mă impresionează că, deși ați încheiat demult conturile cu TVR, empatizați într-o măsură atât de mare cu foștii dumneavoastră colegi! Hadeți, în finalul acestui interviu,  să satisfacem și curiozitatea firească a destuilor fani, pe care le-au avut emisiunile dvs de la TVR și de la celelalte televiziuni care v-au avut : ce face acum Emanuel Isopescu?

Emanuel Isopescu : –  Astăzi Isopescu revede ce a răspuns la acest interviu și se întreabă dacă ar fi capabil să și facă ceva, din ceea a declarat. Cred că da , cu o mână de oameni ca tine,  care ar dori, fără interese colaterale sau disimulate, să revitalizeze o instituție care nu-și merită soarta,  începând încă din interior. Chiar dacă nu am avea timp să le facem pe toate, ceva tot am mișca. Măcar conștiințe…

Marina Almășan : – Nu prea mai sunt nici conștiințe, domnule Isopescu….

Femei de 10 pe Facebook