Chiar dacă nu pot fi pe gustul tuturor, eu tot voi spune sus și tare: DA! Asta a fost Nunta Anului! Neanalizând corect evenimentele, deja părerile încep să se ciocnească. De ce, oameni buni? Chiar am pierdut pe cărările, întortocheate, ce-i drept, ale necăjitei noastre existențe orice umbră de luciditate? Orice umbră de acceptare, de omenesc, de drag de viață. Răutatea crescândă în inima noastră în curând gata să explodeze din lipsă de sânge curat, invidia, nesimțirea față de tot ce ține de frumos, cinstit sufletește, iar ne împart în două? Din nou, un gest firesc exprimat într-un prilej unic în viața unui om, alături de alții care au venit sincer să se bucure, este interpretat ostil, neapărat executat cu un scop? Și, să zicem, chiar dacă este așa, nu putem aprecia faptul că o nuntă de așa amploare face posibilă re-unirea unui număr însemnat de oameni, de suflete care rezonează în acordurile aceleiași muzici românești?
Vrem drepturi, vrem – chipurile – să ni se recunoască nația, să fim lăsați să ne trăim viața noastră tradițională; dar când aceste lucruri se fac simțite într-o adevărată serbare câmpenească, ne trezim comentând prostește – necunoscând obiceiurile- că se cade sau nu, că cine a dat banii, că ce daruri, că ce mai e la mijloc, că cine e în spate, că ce se urmărește etc. Împărțită în două, ca de obicei, sper că doar partea necredincioasă, partea revoltată, rea și plină de ură, va fi în continuare nefericită și chiar plină de invidie.
Bucuria oaspeților chemați sau nepoftiți este o dovadă a nevoii de a ne simți la noi acasă. Este dovada unui crâmpei de viață românească. Este dovada faptului că – fără să se înțeleagă prin vorbe – ființele umane ce locuiesc pământul Babei Dochia vor să-și mențină tălpile bine înfipte în țărâna lor strămoșească. Și, pentru că vorbim de tălpi, uitându-mă câteva ceasuri la dansul tradițional –hora – constat că bucuria mișcării în ritmuri săltărețe, învinge necunoașterea cu adevărat a pașilor specifici. Nu-i nimic, poate se vor învăța vreodată, totul este să ai cheful să te prinzi în horă. Dacă vrem s-o descoperim, hora este un rotund indestructibil. Cel puțin – în mare contrast cu dansurile altor popoare – bătrâna horă românească spre asta tinde. Perfectă, fără fisuri și într-un continuu vârtej. Ea, hora, născută în praful ulițelor, a fost susținută de aceeași vitalitate a muzicii care o însoțea. Iar la Nunta Anului muzica a fost excelentă. Tarafuri autentice, soliști autentici, nicio contrafacere spre alte motive de mulți ani împământenite, dar deloc românești!
Dacă am constatat că pofta de viață și de libertate au țâșnit din trupurile ostenite de umilințe și neajunsuri ca o fântână izbăvitoare săpată în adâncurile pământului, la fel pot spune, ba chiar mai mult, despre cumințenia și liniștea așternute pe chipuri în preajma Sfinților Părinți veniți alături de Î.P.S. Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, veniți cu bunăvoință și cu har să împlinească Sfânta Cununie în fața lui Dumnezeu. Ceremonie simplă, în natură, într-un lăcaș construit din bârne și sfințit pe loc, plin de lumina dragostei pentru credința noastră ortodoxă. Ăștia suntem în esență. Simpli, vii și credincioși.
Dragul pentru iia românească – de altminteri cunoscută cu mare încântare și peste hotarele țării – a constituit pentru mine încă un motiv de respect pentru cei care au purtat-o. Cei mai mulți.
Încă sunt multe de spus, dar mă voi gândi doar la ceva pe care, totuși, nu l-am înțeles. Media noastră parcă a fost cumva ,,obligată,, să stăruie asupra micilor incidente survenite pe parcursul evenimentelor, să atragă neapărat atenția urmăritorilor și prin întâmplări nefericite ca unul, două leșinuri, sau amenințările primite – total nesemnificative – până la amenințarea lașă cu bomba… De ce? Întrebarea mea de bază: DE CE? Nu e mai important că se petrece o fuziune omenească rar întâlnită în ultimii ani, decât că se mai întâmplă – inerent – lucruri?
Eu am văzut bucurie, am văzut mâini legate unele de altele, am văzut zâmbete, am ascultat muzică autentică pentru o nuntă, am văzut Călușarii (dans unic pe Pământ), am văzut picioarele dansatorilor și de pe tăpșan și de pe scenă duduind de chef de viață, am văzut VIAȚĂ!!!
,,Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa,,…
Comentează