Când aștepți ore întregi într-o cutie pe roți numită “mașină”, prinsă într-un șir nesfârșit numit “coadă” și îți vine să te sui pe pereți – s-o numim “nerăbdare”, ajungi să parcurgi stări succesive : bați mărunt din buze lucruri pe care, în principiu, cei din jur nu e bine să le audă, înroșești tastele telefonului, îți numeri banii pe care încă n-ai apucat să-i cheltuiești, apoi, în gând, pe cei care s-au dus deja, mai muști dintr-un măr, mai butonezi radioul de la bord (care începe să-ți amestece limba cu cea maghiară), mai ațipești episodic ( dacă volanul nu e în fața ta), apoi o iei de la capăt cu foiala pe loc, imaginându-ți cum se simte un miez de scoică în cochilia sa, așteptând să-l mute valul mai încolo. Și atunci când crezi că ai epuizat toate activitățile de prizonierat și vezi că valul tău stă pe loc și că vama încă nu se vede în zare, obtirată fiind de un ocean de carcase muticolore cu conținut similar, începi să studiezi oamenii din jur. Atât cât îți permit parbrizele și geamurile uneori lăsate-n jos ale mașinilor aferente…Un univers adunat în cutii metalice, încremenit în aceeași așteptare, se dezvăluie privirilor tale…
În loganul din dreapta, o familie cuminte își începe cuvenitul concediu, planificat probabil încă din vara anului trecut. Doi părinți cu fețe de intelectuali bugetari ( mașina asta denotă) , cu ochelarii așezați pe nas și transferați genetic și fetiței din spate. Aceasta citește. Voluntar sau forțat. Părinții tac și privesc în gol, desi în jur e plin. Fiecare probabil recapitulează în gând lucrurile pe care le-ar fi putut face, dacă nu ar fi început vacanța. El, bănuiesc, lista studenților picați la examen, ea – paginile pe care le-ar mai fi scris, pentru teza de doctorat. Loganul are ani mulți, dar e bine întreținut si nu se vede pic de bagaj pe bancheta din spate. Probabil portbagajul gâfâie, dar cu siguranță totul a fost împachetat cu cap, pe bază de liste întocmite din vreme și în conformitate cu Accuweather.
Ușor în spatele Loganului, cu botul aproape opintindu-se în tăblița de înmatriculare a acestuia, un Audi argintiu transportă în vacanță doi tineri. “Tineri” e impersonal, de aceea probabil nu v-a mișcat. Dacă vă uitați mai bine, sunt doi “ei” : primul “el” este un ins înalt ( capul aproape că-i atinge capacul mașinii) cu un început de barbă și alură de James Bond. Are cămașă de in, albă, descheiată generos la gât și lăsând să se vadă un colț de mamut, atârnand de un șnur din piele. Un tatuaj, indescifrabil de la distanța ferestrei mele, îi colorează încheietura mâinii drepte, pe care o ține pe volan. Stânga a ieșit la aer, pe geam, acompaniind țigara din care insul trage cu patima nerăbdarii. Probabil motivul acesteia din urmă nu este numai nesfârșita coadă la care l-a condamnat o instanță nevăzută, ci și partenerul din dreapta : un tânăr cu chip copilăros, cu niște ochelari de vedere cu rame subțiri, aproape insesizabile. Este blonziu și zulufat, frumușel aș zice, poartă un tricou marinăresc și dă din cap sacadat, trupul urmând mișcările acestuia din urmă. Parkinson? Nu, o pereche de fire îi ies din urechi, legând cu siguranță niște căști nevăzute de o sursă aflată sub nivelului geamului de la mașină. După atitudine, se cunosc demult, merg probabil într-o vacanță romantică, într-o țară cu atitudini poate mai prietenoase, mai puțin primitive decât pe la noi. …Îmi răsucesc capul spre stânga. Aproape limită de a mea – o limuzină bengoasă strălucește negru în soarele ce ne veghează mersul de melc. Deși are geamurile închise – probabil pentru a păstra intact crivățul aerului condiționat – răzbate din ea dulcele sunet al manelelor. Deși are tot patru locuri, mașina e plină ochi : doi în față, patru în spate. Șase inși?!? Ba chiar șapte, aș spune, dacă duduia corpolentă din dreapta șoferului nu e doar “rubensiană” ( Doamne, câte belele mi-a adus, zilele trecute, cuvântul ăsta!), ci si ușor însărcinată. Judecând după culoare, cei 6-7 par veniti din India. Cine știe, poate România a fost doar țara lor de tranzit, către unul din Tărâmurile Făgăduinței către care își însoțesc acum speranțele. Șoferul pare și el însărcinat, însă ipoteza asta o exclud, căci mi-e greu să cred că mă învecinez cu un record Guinness. Și-a suflecat tricoul “Puma” lăsând la vedere un abdomen cât balonul în care Jules Verne și-a petrecut celebrele 5 săptămâni. Acesta îi e acoperit de o blană stufoasă, la fel ca și fața care mestecă neîncetat “ciungă”. De nervi, probabil. Nu-i ușor să reziști într-un ambalaj metalic cu trei femei și doi țânci, care , judecând după grimasele fețișoarelor ciocolatii, sigur mai și plâng, însă maneaua e mai puternică și-i astupă. Unuia, iată, îi astupă gurița și mama din dotare, îndesându-i în ea sfârcul rozaliu ce-i furnizează miraculoasa licoare a prunciei. Celălalt butonează mobilul părintelui. Are vreo 3 anișori și mi-e greu să deduc cine-i este femeia pe care și-a sprijinit capul : mamă sau soră mai mare. Inclin spre a doua variantă, judecând după vârstă, deși tradiția etniei e înșelătoare. Femeile sporovăiesc aprins între ele, dindărătul veșmintelor colorate ce amintesc oarecum de un magazin Desigual. Bărbatul pare a nu le observa, ascultându-și imperturbabil hiturile si continuând să mestece… În fața noastră e un Fiat pitic, din acela tip “broscuță”, colorat într-un verde-praz ce nu poate trece neobservat. Din păcare însă, nu-l pot observa decât din spate. Are fix doi pasageri ( nici nu cred că ar putea încăpea mai mulți, decât dacă pleacă la drum doar cu hainele de pe ei!) si , atât cât îmi pot da seama prin geam, par a fi un el și o ea ( în sfârșit!) , tineri amândoi și , la prima vedere , frumușei ( îi ghicesc din profilurile pe care și le mai dezvăluie uneori, cand se orivesc ochi în ochi, în tipul unei discuții presărate de hohote de râs). Se însoțesc, probabil, în ceea ce va deveni fie vacanța vieții, fie coșmarul acesteia, în functie de felul cum evoluează relația dintre ei….
…Cam acesta este, deocamdată, orizontul meu de studiu. Aștept cu nerăbdare ca una din cozi – a noastră, cea din stânga sau cea din dreapta, să avanseze puțin, pentru a schimba peisajul din jur și a-mi continua observațiile. Dar cozile se mișcă cu viteza melcului, așa că…ia să mai trag un pui de somn!
Rubrică-pamflet, oferită de FARMACIILE CATENA : RILASTIL SUN SYSTEM
Comentează